Luna se micşorează, iar oamenii de ştiinţă sunt tot mai aproape de a determina cu exactitate cât de mult s-a redus diametrul satelitului nostru natural de-a lungul timpului, conform unui studiu publicat pe 14 octombrie în revista The Planetary Science Journal, transmite Space.com.
Se consideră că Luna s-a format în urma unei coliziuni violente între un obiect masiv, o protoplanetă numită Theia, şi Pământul aflat în stadiul incipient, acum aproximativ 4,5 miliarde de ani. Interiorul său continuă, treptat, să se răcească în urma acestui eveniment străvechi. Pe măsură ce se răceşte, Luna se contractă, proces care duce la o micşorare lentă şi continuă. În noul studiu cercetătorii susţin că au reuşit să estimeze cât de mult s-a micşorat, de fapt, Luna.
În cadrul acestui studiu, oamenii de ştiinţă au analizat imagini surprinse de camera sondei Lunar Reconnaissance Orbiter (LROC) şi au identificat peste 10.000 de falii recente - crăpături apărute la suprafaţa Lunii. Acest lucru le-a permis să calculeze gradul de contracţie a Lunii în timp. Conform estimărilor actuale, raza Lunii s-a redus cu aproximativ 45 de metri în ultimele 400-800 de milioane de ani.
„Numărul acestor falii recente, dezvăluite de imaginile LROC, este mult mai mare decât mi-aş fi putut imagina vreodată", a declarat Thomas Watters, coordonatorul studiului, geolog şi cercetător emerit în cadrul Centrului pentru Studii Planetare şi Terestre de la Muzeul Naţional al Aerului şi Spaţiului (Smithsonian). "Pe măsură ce interiorul Lunii continuă să se răcească şi să se contracte, este de aşteptat ca faliile existente să se extindă, iar altele noi să continue să apară”.
Pe baza observaţiilor realizate cu ajutorul LROC, cercetătorii au identificat o varietate de crăpături şi forme de relief pe suprafaţa selenară. Printre acestea se numără o serie de structuri geologice lungi şi curbate care iau naştere atunci când suprafaţa Lunii se contractă, crapă şi este împinsă în sus - precum şi mici creste în zonele de relief jos, "câmpiile" selenare, care apar ca nişte "riduri" înguste pe suprafaţa satelitului.
Activitatea tectonică de pe Lună diferă considerabil de cea de pe Pământ. În timp ce planeta noastră dispune de aproximativ 15 plăci tectonice majore, pe Lună nu există deloc plăci tectonice. În schimb, Luna are o structură formată dintr-o singură placă; asta înseamnă că învelişul său exterior este o piesă unică, întreruptă doar de falii sau alte fisuri similare, apărute pe măsură ce Luna s-a contractat. Prin urmare, în loc ca faliile sau crăpăturile să apară la graniţele unor plăci tectonice, ele sunt răspândite pe întreaga suprafaţă a Lunii.
Cartografiind aceste mii de formaţiuni distincte - toate rezultate în urma răcirii şi contracţiei Lunii de-a lungul timpului - cercetătorii reuşesc să reconstituie istoria geologică a satelitului nostru natural. Pe lângă determinarea gradului în care Luna s-a micşorat în timp, aceştia au descoperit că anumite zone prezintă mult mai multe falii decât altele. Totodată, regiunile cu mai puţine crăpături şi falii au o scoarţă lunară mai groasă.
Acest lucru i-a condus la concluzia că zonele cu o scoarţă mai groasă sunt nu doar mai stabile, ci şi că o mare parte din fisurile răspândite pe suprafaţa Lunii au apărut mai târziu în istoria sa. În etapele timpurii, scoarţa groasă ar fi acţionat ca un izolator pentru interiorul cald al Lunii, împiedicând răcirea, contracţia şi, implicit, formarea acestor fisuri.
Editor : Ș.R.