Un teritoriu care lega odinioară Marea Britanie de Europa continentală era acoperit de păduri temperate și putea susține populații umane din Epoca de Piatră timp de milenii, înainte de a fi înghițit de ape, arată un studiu citat de Live Science. Doggerland, astăzi sub Marea Nordului, găzduia aceste ecosisteme încă de acum aproximativ 16.000 de ani, cu mult înainte ca ele să reapară în Marea Britanie și nord-vestul Europei.
Doggerland își trage numele de la Dogger Bank, un banc de nisip din Marea Nordului, denumit după un tip de ambarcațiune olandeză medievală folosită la pescuit, numită „dogger”.
Stejarii (Quercus), ulmii (Ulmus) și alunii (Corylus) au prosperat timp de milenii în sudul Doggerlandului, unde a fost realizat studiul, înainte ca acest teritoriu să dispară sub ape. Estimările anterioare sugerau că Doggerland a fost complet inundat în urmă cu aproximativ 7.000 de ani, însă noile rezultate indică faptul că acest proces ar fi avut loc mai aproape de 6.000 de ani în urmă. Cercetătorii au reconstruit ecosistemul terestru dispărut folosind ADN conservat în sedimente aflate sub fundul mării de mii de ani, cunoscut sub numele de ADN sedimentar antic.
„Avem dovezi de mistreți, cerbi, urși, bouri”, a declarat autorul principal al studiului, Robin Allaby, genetician evoluționist și profesor de genomică la Universitatea Warwick din Marea Britanie.
„Din câte știu, acesta este cel mai amplu studiu de ADN sedimentar realizat până acum.”
Allaby și colegii săi au analizat 252 de probe provenite din 41 de carote extrase de sub Marea Nordului, în largul coastelor Angliei. Mai exact, probele au fost colectate de-a lungul unui râu preistoric de aproximativ 30 de kilometri, denumit Southern River, situat în ceea ce a fost sudul Doggerlandului.
Cercetătorii știau de mult timp că Doggerland era împădurit înainte de a fi acoperit de ape, însă vârsta acestor păduri era incertă, motiv pentru care se presupunea că ele au apărut în același timp cu cele din Marea Britanie. Consensul anterior indica faptul că, în urmă cu 16.000 de ani, sudul Doggerlandului era tundră, o câmpie rece și lipsită de arbori, nu pădure, a explicat Allaby. La acea vreme, calotele glaciare ajungeau până în zona care astăzi marchează granița dintre Scoția și Anglia.
Cercetătorii au analizat sedimentele din carote și le-au împărțit în două categorii: sigure și nesigure. Sedimentele sigure, formate din nămoluri fine și argile, conțineau ADN antic provenit de la specii care au trăit în zona în care au fost recoltate probele. Sedimentele nesigure, alcătuite din nisip și pietriș mai grosier, conțineau ADN transportat de la distanțe mari, ceea ce le făcea inutile pentru reconstituirea ecosistemului local.
„Acest lucru are sens”, a spus Allaby, deoarece „ADN-ul nu rezistă mult timp în apă”. Sedimentele sunt transportate de obicei de apă: curenții lenți deplasează particule fine, în timp ce curenții rapizi transportă sedimente mai grosiere. Apele lente pot muta sedimente cu ADN doar pe distanțe scurte, înainte ca acesta să se degradeze, în timp ce apele rapide pot transporta ADN-ul pe distanțe mai mari înainte de a se descompune.
Astfel, atunci când cercetătorii au identificat sedimente fine cu ADN antic, acesta provenea, cel mai probabil, din ecosistemul local. ADN-ul găsit în sedimentele grosiere provenea, în schimb, din alte zone.
Analiza ADN-ului din sedimentele sigure a arătat că arbori temperați și animale de pădure trăiau în jurul râului Southern încă de acum aproximativ 16.000 de ani, într-o perioadă în care mare parte din nord-vestul Europei și Marea Britanie erau acoperite de tundră. Cercetătorii au identificat inclusiv ADN-ul unei rude a nucului (Pterocarya), despre care se credea că dispăruse din regiune în urmă cu 400.000 de ani. De asemenea, au fost găsite urme ale teilor (Tilia), arbori iubitori de căldură, ceea ce sugerează că sudul Doggerlandului avea un climat mai blând decât regiunile învecinate în timpul erei glaciare.
„Cunoștințele noastre sunt, de fapt, foarte imprecise”, a spus Allaby.
„Nu era doar tundră — mediul era suficient de favorabil pentru a susține ceva ce seamănă cu o pădure.”
Rezultatele, publicate pe 10 martie în revista PNAS, indică faptul că oamenii din Epoca de Piatră ar fi avut „resurse suficiente pentru a trăi” în sudul Doggerlandului după retragerea ghețarilor, în urmă cu aproximativ 21.000 de ani.
„Putem anticipa unde erau cele mai bune locuri pentru așezări, iar, de regulă, gurile de vărsare ale râurilor erau ideale, deoarece ofereau acces la resurse”, a adăugat cercetătorul.
Descoperirile ar putea contribui și la explicarea paradoxului lui Reid, care evidențiază discrepanța dintre viteza de răspândire a semințelor și ritmul rapid în care arborii, precum stejarii, au recolonizat regiunile nordice după ultima eră glaciară.
Sudul Doggerlandului sau o altă regiune apropiată, cum ar fi nordul Franței, ar fi putut funcționa ca un „microrefugiu glaciar” pentru arborii temperați, permițându-le să se extindă mult mai rapid spre nord decât dacă ar fi supraviețuit doar în Peninsula Iberică.
Studiul sugerează și că Marea Nordului a acoperit complet sudul Doggerlandului în urmă cu aproximativ 6.000 de ani, cu cel puțin 1.000 de ani mai devreme decât estimările anterioare.
„Este încă un exemplu al cât de imprecise sunt cunoștințele noastre despre acest peisaj”, a concluzionat Allaby. „Este, într-adevăr, o frontieră.”
Editor : Ș.A.
