INTERVIU. Expert media: Nu Facebook trebuie să fie sursa primară a ştirilor tale

Data publicării:
Popularity Of Social Networking Website Grows
FOTO: Gulliver/ Getty Images

Editurile digitale au învăţat că nu contează ce spui, ci cât de mult şi des spui un lucru. Nu costă nimic să produci ştiri false, costă şi durează mult să produci ştiri verificate. Declaraţia îi apartine expertului in media Dean Starkman.

Balazs Barabas: Media tradiţională a fost construită pe structuri foarte clare. Erau editori care primeau ştirile, le sortau, verificau dacă erau relevante sau nu şi abia după aceea le ofereau publicului. Deci publicul primea informaţii verificate, pe care se puteau baza. Aşa era pe vremuri, cum se întâmplă lucrurile acum?

Dean Starkman: Este interesant să vorbim despre acestea pentru că sună ca ceva îndepărtat, deşi veniturile ziarelor din SUA au ajuns la maximum în 2005. Deci vorbim de un fenomen început acum 10 ani. Pe atunci era o industrie în care era extrem de dificil să intri. Costa enorm să deţii sau să cumperi un ziar, distribuţia, angajaţii, taxele şi impozitele lor. Era o afacere extrem de scumpă, care excludea pe oricine în afară de cei care puteau finanţa o mare organizaţie de presă. Oricine se uită la această emisiune ştie că în ultimii 10 ani s-a produs o schimbare şi un colaps rapid al modelului de afaceri al acestor organizaţii. Sursele financiare din care erau plătiţi toţi editorii, reporterii s-au dus, totul este în derivă. Iar ceea ce se întâmplă acum este o urmare logică a economiei internetului şi a tehnologiei informaţionale. "Economia internet" premiază cantităţile mari şi viteza. Practic a eliminat costurile de distribuţie, tipografia.

"Editurile digitale" au învăţat că nu contează ce spui, ci cât de mult şi des o spui şi cum prezinţi lucrurile. Pe scurt: nu costă nimic să produci ştiri false, în timp ce costă foarte mult şi durează mult să produci ştiri verificate. Pe de o parte, avem situaţia în care economia internet premiază cantitatea, pentru că nu ştii dinainte ce va deveni viral, ceea ce înseamnă că trebuie să produci mult. Optimizarea motoarelor de căutare devine aproape o ştiinţă, Buzzfeed practic e bazat pe optimizarea motoarelor de căutare. E doar un mod elevat de a spune că fabrici cuvinte în aşa fel încât să captezi atenţia motoarelor şi algoritmelor de căutare. Da, e o situaţie dificilă dar e consecinţa firească a dezvoltării internetului.

Atât partea economică, cât şi cea tehnologică stimulează şi premiază ştirile captivante produse cât mai rapid şi mai ieftin cu putinţă. Şi dau mai puţină atenţie sau nu premiază deloc reportajele mai lungi, verificate, dificil de obţinut, de verificat şi de publicat. Evident, există un public pentru acestea, nu spun că nu există. Dar raţiunile economice din spatele lor sunt complet întoarse pe dos, şi tot ce se întâmplă acum e determinat de forţa tehnologiei, de forţa economiei, iar acestea sunt direcţionate spre informaţiile cele mai senzaţionale şi ieftine. Iar logica dictează că acestea sunt ştirile false. Există foarte multe studii interesante despre cum oamenii "răspund" la internet, despre efectele internetului asupra sistemului nervos.

Un lucru în mod sigur adevărat este că diferenţa între "atunci" şi "acum", mă refer la vremurile când oamenii citeau ziare, este că oamenii petreceau mult timp citind ziare. De fapt, ziarele foloseau această cifră, pentru a vinde spaţii de publicitate. De exemplu în oferta Wall Street Journal era specificat că cititorii ei petrec zilnic o oră şi 50 de minute cu ziarul. Ceea ce înseamnă mult timp. La New York Times acest timp era cam 45 de minute. Acum vorbim de cel mult câteva minute iar timpul în care oamenii consumă ştiri pe internet s-a redus foarte mult. Nu neapărat citeşti o singură sursă, ci procesezi o cantitate enormă de informaţii canalizată prin reţelele de socializare, de obicei Facebook. Cei specializaţi în ştiri false, în publicaţii digitale, ca Buzzfeed, au studiat intens ce atrage lumea, ce atrage atenţia, pe ce dăm clic, şi cum să-i ţină cât mai mult. Dar la fel de adevărat e că guvernul rus şi alţii implicaţi în producţia masivă de ştiri false sunt perfect conştienţi că există probe ştiinţifice că repetiţia este foarte importantă, producţia rapidă este foarte importantă, sursele multiple sunt importante pentru ca ştirile să pară credibile. Iar frumuseţea ştirilor false, genialitatea lor într-un fel, motorul principal al credibilităţii lor este capacitatea lor de a se mula pe preconcepţiile deja existente în fiecare. Se generează o confirmare. Deci, dacă ai sentimentul că Hillary Clinton este o escroacă şi crezi că îşi cumpără şi vinde favoruri de pe serverul ei de email de acasă, sau orice ai crede, atunci tot ce trebuie să facă un creator abil de ştiri false, fie că e guvernul rus, sau un antreprenor în Macedonia, este să îşi dea seama ce vrea cineva să creadă. Ce este pregătit să audă tabăra anti-Clinton. 00.37

Balazs Barabas: Dar asta nu este ceva nou. Dintotdeauna oamenii cumpără ziare de stânga sau de dreapta, în funcţie de cum privesc lumea, cum percep lumea şi politica. Deci nu e ceva care a început cu ştirile false.

Dean Starkman: Da, este ceva adânc înrădăcinat în firea umană. Dar acum trăim vremuri noi şi ceea ce se întâmplă acum e pe de o parte, că economia presei nu permite, cu excepţia unor cazuri izolate, să produci o ştire falsă într-un ziar şi să o şi vinzi. Nu ai mai găsi publicitate, doar din abonamente nu s-ar finanţa ziarul, deci nu ar funcţiona. Aşa ceva era de neconceput acum 10 ani, sistemul n-ar fi permis. Dar acum economia s-a întors pe dos, şi repet, nu costă nimic să le produci. Câţiva absolvenţi de colegiu din Macedonia produc tone de asemenea materiale, în mod surprinzător cu o engleză bună şi cu un simţ bun de a penetra cultura politică din SUA, dar nu sunt genii. New York Times are 1200 de reporteri care contribuie la această pagină web dar care totuşi arată ca oricare alta. Breitbart.com sau această pagina pe care o redactăm la cursul meu, harddon.com, aparent toate par la fel de credibile ca cealaltă. Ceea ce e fascinant în internet e că permite unei organizaţii mărunte să arate ca şi cum ar fi uriaşă. Iar trusturi de presă ca BBC sau The Guardian sau The Wall Street Journal, care lucrează cu armate de reporteri, nu arată foarte diferit una de alta. E o situaţie nouă, despre care predau la catedra de politici publice pentru că este o chestiune de politici publice. Se pot găsi soluţii, dar trebuie tratată ca o problemă de politici publice şi abordată ca atare.

Balazs Barabas: Politici publice în sensul că e nevoie de măsuri la nivel guvernamental pentru a reglementa aceste probleme?

Dean Starkman: Da, aşa cred. Ne-am gândit la toate acestea. Nu suntem chiar aşa de lipsiţi de posibilităţi cum am crede. Interesant este că există două aspecte ale problemei. Unul este problema în sine. Celălalt este punctul de plecare al problemei, dispariţia ştirilor verificate. Adică aparent avem organizaţii de presă, Le Monde încă există, New York Times încă există, fostul meu ziar The Providence Journal mai există. Dar a rămas 10% din redacţie. The Los Angeles Times, unde am lucrat, arată la fel, dar nu e. A rămas o treime. Am fost decimaţi. Decimare înseamnă să pierzi 10%, dar e mult mai rău în sistemul de colectare a ştirilor din societatea noastră în SUA şi în întreaga lume. S-a produs mai rapid în SUA şi credeţi-mă, se va produce şi în Europa. Aici mai rezistă pentru că oamenii mai cumpără presă tipărită, există legislaţia muncii, impozite mai mici, toate acestea mai sprijină sistemul cât de cât, dar trebuie spus că infrastructura de colectare a informaţiilor din societăţile democratice este în proces de colaps. Da, deci asta este o faţă o problemei. Deci s-a produs un vacuum. Iar în acest vacuum curg alte lucruri.

Da, există şi lucruri bune. Dar mă refer la ştirile publicate. Mai sunt şi articole de opinii şi comentarii. Da, putem spune că în ce priveşte opiniile şi comentariile, oamenii care obişnuiau să scrie interpretări ale ştirilor, acum sunt în epoca de aur. Poate că niciodată nu am citit comentarii politice sau economice ca în zilele noastre. Dar întrebarea este: cine culege ştirile? Aici este problema. Deci în primul rând trebuie să rezolvăm această problemă. Şi nu e una uşoară, dar în mod sigur nu una imposibilă. Nu-mi poţi spune că nu poţi repara sistemul jurnalistic. Fiindcă nu poţi. Am nişte idei despre care putem discuta. Apoi nu putem spune că este opţional. Nu e opţional. Asta dacă ne mai interesează sistemul democratic. Dacă suntem o democraţie, dacă asta vrem să facem, atunci este imposibil să separi jurnalismul de democraţie. Nu poţi avea jurnalism fără democraţie şi nu poţi avea democraţie fără jurnalism. Deci aceasta este jumătate din problemă şi aveam şi cealaltă problemă. Nu spun că este simplu, dar este ceva la care trebuie să ne gândim. Iar cealaltă problemă sunt ştirile false care inundă sistemul şi pătrundă în conştiinţa oamenilor şi afectează comportamentul lor, votul lor, şi altele.

Dar trebuie să ne reamintim că, după părerea mea, trăim acum în cea mai groaznică lume posibilă. De ce? Avem acest haos al informaţiei. Dar avem şi monopolurile de distribuţie, care reprezintă cea mai groaznică dintre lumi. Pentru că Google domină motoarele de căutare, Facebook reţelele de socializare, împreună cu încă câţiva, dacă pui şi Twitter la socoteală, şi văd o problemă aici. Pentru că suntem practic blocaţi într-un monopol al căutării. Suntem blocaţi într-un monopol al social media. Practic Facebook este platforma. Şi totuşi, trebuie să suportăm acest haos. De obicei, dacă avem un monopol, e o piaţă raţională.

Dar partea pozitivă este că toate aceste ştiri false au un expeditor. Ele sunt complet dependente de monopolurile internet ca să-şi distribuie informaţiile. Ceea ce ne duce înapoi la problemă. Şi una din motivele pentru care cred că viitorul nu va fi atât de urât ca prezentul este că ştirile false afectează puternic valoarea pe piaţă a acestor companii. Twitter va fi distrus de discursurile care îndeamnă la ură şi acest gunoi verbal care le inundă modelul şi ei ştiu acest lucru. Poţi măsura erodarea valorii lor. E o companie publică, şi poţi vedea eroziunea valorii lor prin firmele care nu-şi fac publicitate acolo pentru că nu vor să fie asociaţi cu acest gunoi. Facebook la fel e foarte conştient că platforma sa este devalorizată şi afectată de ştirile false. La fel Google. Şi motivul pentru care ştirile false sunt profitabile este că, din punct de vedere economic, aceşti puşti din Macedonia îşi trimit informaţiile prin postări pe Facebook, oamenii dau clic pe Facebook spre paginile lor, unde sunt plătiţi de Google Ads. Şi fac bani uriaşi. In Macedonia! Sunt bani mulţi pentru Macedonia, pentru oriunde în lume! Ştirile false sunt o o defecţiune în sistemul de afacerile acestor firme. Şi sunt conştiente de asta. Iar întrebarea este dacă vor să ia măsuri impotriva lor. Şi nu sunt convins că vor.

Balazs Barabas: Ce poate să facă un cititor de rând în această situaţie? Este o persoană cu bune intenţii, cinstită, şi nu vrea decât să ştie dacă ceea ce citeşte e adevărat sau nu. Ce poate să facă în această situaţie?

Dean Starkman: Primul lucru pe care cititorul de rând trebuie să facă e să nu-şi mai plângă de milă. Al doilea, fă-ţi abonament la un ziar. Este cel mai important. Nu te mulţumi cu gratuitatea. Dacă vrei ştiri adevărate, trebuie să plăteşti pentru ele. Şi ştim asta. Am trăit decenii într-o lume în care publicitatea acoperea cam 80% din costul ştirilor. Da, era o anomalie, erau multe probleme cu acest sistem dar aşa funcţiona, eram dispuşi să plătim o mică sumă. Ziarele costau 25 de cenţi. Costa mult mai mult publicarea ei dar costurile erau acoperite din belşug de reclamele din ziar. Acum oamenii trebuie să se aboneze. Regula nr. 1: abonează-te undeva, la o sursă credibilă. Şi nu trebuie să fii un expert în comunicare să-ţi dai seama care sunt sursele credibile de informaţii. Sunt organizaţiile de ştiri din trecut, sau altele care şi-au dovedit credibilitatea mai recent. 

Prin modul în care au evoluat lucrurile, ne-am obişnuit - nu eu, dar aparent destul de multă lume - îşi ia ştirile din canalele de social media. De obicei Facebook. Iar problema e că modelul de afaceri al Facebook nu e bazat pe distribuţia de ştiri. Modelul lor este de a aduce cât mai mulţi oameni pentru cât mai mult timp pe paginile lor, să interacţioneze cât mai mult. Şi de fapt, ştirile îi incomodează. Interesul Facebook este să-ţi urci videourile din vacanţă, cu copiii, câini şi pisici, orice. Algoritmele Facebook sunt invizibile şi selectează ce îţi arată în fluxul tău de ştiri, o să vezi ceva încărcat de altcineva. Deci primul lucru este ca oamenii să fie conştienţi că practic sunt într-o închisoare a ştirilor. Şi înainte să evadezi dintr-o închisoare trebuie să-ţi dai seama că eşti închis, să fii conştient că Facebook nu trebuie să fie sursa primară a ştirilor tale. Pleacă din aplicaţie, du-te pe internet găseşte-ţi sursele şi citeşte-le regulat. In felul acesta vei avea măcar o idee care este interpretarea editată a realităţii a cuiva, şi nu ce îţi dă algoritmul. Dar e greu.

Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News

Partenerii noștri