Invenții care ar putea revoluționa medicina sunt ignorate de statul român

Profesorul Alexandru Ciocâlteu este specialist în dializă încă din anul 1976. A prins vremurile în care bolnavii erau trimiși acasă să moară, pentru că nu puteau fi tratați. Astăzi, România poate asigura dializa tuturor suferinzilor, dar chinul și costurile procedurii sunt uriașe: peste 250 de milioane de euro anual. Profesorul Ciocâlteu este autorul unei invenții care ar putea să reducă de zece ori costurile dializei. Cei peste 10.000 de pacienți români și milioanele de bolnavi din întreaga lume n-ar mai fi țintuiți la pat de trei ori pe săptămână, iar procedurile chinuitoare ar fi evitate.

Bolnavii au fost primii care au privit cu speranță ideea profesorului. Zeci de pacienți îl contactează în fiecare zi cu gândul că vor putea să se bucure de tratamentul minune. „Există o listă de voluntari, dar, vedeți, eu nu pot să fac experiențe pe oameni, care să sune neștiințific”, spune profesorul Alexandru Ciocâlteu.

Profesorul și-a înregistrat invenția la OSIM, iar dializa lui fără aparat a fost prețuită cu medalia de aur la Salonul Internațional de Inventică de la Geneva. Străinii îl privesc cu admirație, în timp ce în România ideea lui nu primește finanțare ca să fie pusă în practică.

„Trebuie implantate două dispozitive, unul care seamănă cu pacemakerul pe care-l iau bolnavii cardiaci și un alt dispozitiv care s-ar pune la nivelul vezicii urinare. Asta ar costa, probabil, vreo 2.000 de euro. Apoi, bolnavul n-ar mai fi dependent de spital, ar putea să știe să-și regleze singuri cu o telecomandă, ce cantitate de urină vor să producă”, explică profesorul, care crede că aparatul său revoluționar deranjează firmele care au ca obiect de activitate dializa.

„În Germania, am luat legătura cu un inginer care n-avea nicio legătură cu dializa. El fiind un om mai pragmatic, mai orientat în piață decât mine, primul lucru care m-a întrebat a fost cine sunt capii dializei în lume, care sunt firmele. Mi-a zis că dacă s-ar introduce ideea mea ar însemna să se piardă cel puțin 100.000 de locuri de muncă de la fabricile care produc materiale de dializă obișnuită”, povestește Alexandru Ciocâlteu.

Profesorul Ciocâlteu se gândește cu amărăciune că invenția lui va avea soarta realizărilor înfăptuite de Nicolae Paulescu, savantul roman care a descoperit primul insulina în anul 1921. Parcă istoria se repetă. Paulescu nu a fost sprijinit de statul român și a trăit să vadă cum doi canadieni au luat premiul Nobel pe munca lui.

Chisturile hidatice, operate laparoscopic

Dan Sabău este un reputat profesor din Sibiu. Până acum, are șase brevete autentificate de OSIM și alte șase în curs de eliberare. Își asigură descoperirile, dar pune viața pacienților mai presus de dreptul la proprietate intelectuală.

Strălucit, aflat înaintea vremurilor noastre, medicul sibian a căutat soluții pentru a opera mai bine, mai eficient, mai rapid. A studiat ani în șir chisturile hidatice, o maladie care a fost comparată cu cancerul. Operațiile clasice pentru înlăturarea acestor chisturi durează în jur de jumătate de oră, însă recuperarea pacientului se face și în jumătate de an. Profesorul Sabău a căutat o soluție care să reducă suferința.

Şi aşa a ajuns să opereze chisturile, laparoscopic. Pentru că nu-l ajutau instrumentele, a trebuit să le adapteze: coada unei periuţe de dinţi electrice, un dispozitiv de amestecat ness-ul au fost prototipurile care l-au ajutat să-şi perfecţioneze metoda. Aceste instrumente fac acum diferenţa dintre viaţă şi moarte. În prezent, medici din toată lumea îşi doresc să aiba acces la „uneltele” inventate de profesorul român. Dan Sabău s-a resemnat și nu mai așteaptă niciun sprijin de la autoritățile române. Ar fi inutil. Singur își proiectează instrumentele, singur caută sponsori.

„Un cercetător este mai degrabă preocupat de domeniul muncii, de produsul în sine, de ameliorarea lui, de realizare, de brevetare și mai puțin de etapele astea care înseamnă încadrarea într-un sistem de cercetare”, spune profesorul.

Scopurile nobile ale cercetătorilor români se luptă însă cu birocrația. Statul român nu acordă atenție descoperirilor epocale decât dacă inventatorii completează un formular.

Telocitele, una dintre cele mai mari descopriri ale cercetătorilor români

Dar, de departe, cea mai mare descoperire medicală a cercetătorilor români din ultimii 30 de ani o reprezintă telocitele. O echipă de cercetare de la Institutul Național Victor Babeș a descoperit un nou tip de celule care ar putea să schimbe fața medicinii pentru totdeauna. Și care ar putea ajuta organele bolnave să se „repare” singure.

Cercetarea telocitelor ar putea duce la găsirea tratamentului ideal pentru bolile de inimă, în special. Dacă în România, ecourile acestei descoperiri capitale s-au stins repede, în străinătate telocitele fac încă valuri. Aproape în fiecare zi, profesori de la universități importante din toată lumea vin cu propuneri tentante de colaborare.

Cei care au intuit însă cu adevărat potențialul uriaș al descoperirii au fost oamenii de știință chinezi. Ei au investit în continuarea cercetărilor și au realizat cu succes primul transplant de telocite.

Cu ce s-au ales însă cercetătorii români? Cu nimic. Cu ceva faimă și atât. În schimb, chinezii și alte țări care investesc pentru a aprofunda experimentele, vor putea visa liniștiți la premiul Nobel. În acest moment, România nu are nicio garanție că va primi ceva din glorie.

Medicii români rămân însă optimiști, în frunte cu profesorul Laurențiu Popescu, cel care a coordonat cercetările. Și speră că vom primi cândva recunoașterea meritată. Până atunci, ne uităm cum alte țări trec la următorul nivel în medicina regenerativă pe treptele clădite de noi.