„Savantul nebun” care a construit paradisul șoarecilor. De ce dezastrul unui experiment cu rozătoare ar putea prevesti soarta omenirii

Cercetătorul John B. Calhoun stătea deasupra ruinelor unei foste metropole cu mii de locuitori. Acum, mai erau doar 122, iar în curând și aceștia aveau să moară, scrie The Scientist. Calhoun nu era supraviețuitorul unui dezastru nuclear, ci un cercetător de la Institutul Național de Sănătate Mintală (NIMH) din SUA, iar scena dezolantă din fața sa era rezultatul unui experiment desfășurat în „Paradisul șoarecilor” prin care Calhoun a încercat să compare societatea umană cu o colonie de șoareci.

În 1968, John Bumpass Calhoun, directorul Laboratorului pentru studiul evoluției și comportamentului creierului din cadrul NIMH, a început experimentul prin introducerea a patru cupluri de șoareci într-un țarc special proiectat pentru a crea o veritabilă Grădină a Edenului. Noii locuitori ai „Universului 25” aveau numeroase „apartamente”, provizii abundente pentru cuibărit și apă și mâncare din belșug.

Singura resursă limitată din acest microcosm era spațiul fizic, iar Calhoun a prezis că este doar o chestiune de timp până când lipsa spațiului va provoca probleme în paradis.

Calhoun a încercat de mai multe ori să ducă la capăt astfel de experimente în trecut, dar mereu a fost nevoit să le încheie prematur. Soarta ironiei face că tocmai lipsa spațiului din laboratoarele în care a lucrat a fost cauza principală a problemei, potrivit lui Edmund Ramsden de la Queen Mary University de la Londra.

Universul 25 a fost primul experiment pentru studierea efectelor suprapopulării pe care Calhoun l-a dus până la capăt.

O utopie se transformă într-un iad

După cum a anticipat, utopia șoarecilor a devenit un coșmar la aproape un an de la începerea experimentului, atunci când populația a atins valoarea maximă, pentru ca mai apoi să scadă brusc și dramatic.

Animalele au devenit mult mai violente, au dezvoltat un comportament sexual anormal și au început să își neglijeze sau chiar să își atace proprii pui.

Viața în „Paradisul șoarecilor” a devenit și mai distopică atunci când noile generații nu au mai putut forma legături sociale normale sau să dezvolte comportamente sociale complexe, precum procesul de curtare, împerechere și creștere a puilor.

În loc să interacționeze cu celelalte specimene, masculii au început să se îngrijească doar între ei, iar femelele nu au mai făcut pui.

Practic, au rămas „captivi într-o stare infantilă” din primele etape ale dezvoltării, chiar și după ce specimenele au fost scoase din Universul 25 și introduse într-un mediu unde șoarecii au crescut în condiții normale, a explicat Ramsden.

Într-un final, colonia a murit. „Nu există nicio redresare, iar asta a fost atât de șocant pentru Calhoun”, a mai spus Ramsden.

Universul 25 vs. societatea umană

Cu timpul, Calhoun a ajuns să creadă că dacă nu vom acționa pentru a opri o eventuală explozie a populației în rândul oamenilor, vom începe să vedem paralele între ceea ce s-a întâmplat în Universul 25 și societatea umană, potrivit The Guardian.

Studiile lui Calhoun cu un deceniu mai înainte, atunci când a folosit șobolani ținuți într-un hambar convertit în laborator, atrăseseră deja atenția presei, dar, acum, după rezultatele obținute cu șoarecii din Universul 25, cercetarea sa despre aglomerare, creșterea populației și pericolele suprapopulării la rozătoare i-au adus recunoaștere internațională.

Cu toate că mulți observatori au considerat că, la fel cum „Paradisul șoarecilor” a devenit într-un final un iad, și societatea umană este sortită dezastrului, Calhoun era de altă părere. El vedea rezultatul muncii sale cu rozătoarele ca un studiu de caz perfect pentru găsirea unei căi în care bomba suprapopulării va fi dezamorsată la timp.

„Bineînțeles că realizăm că șobolanii nu sunt oameni”, a spus Calhoun, „dar există asemănări remarcabile în privința fiziologiei și relațiilor sociale. Putem cel puțin spera să dezvoltăm idei care vor reprezenta un salt înainte înspre obținerea unor perspective asupra relațiilor sociale umane și a stării sănătății mintale rezultate.”

În unele dintre celelalte experimente ale lui Calhoun, rozătoarele au dezvoltat metode inovative de săpare de tuneluri, în timp ce în altele, prin adăugarea mai multor camere, animalele au putut trăi în continuare în mediul foarte dens populat fără să fie forțate să intre în contact cu alte specimene neagreate, ceea ce a redus consecințele sociale negative.

„Un savant nebun închis în turnul său de fildeș”

Calhoun a dorit ca aceste descoperiri să influențeze felul în care sunt proiectate închisorile, spitalele de psihiatrie și alte instituții expuse riscului aglomerării, potrivit lui Ramsden.

„Nicio altă parte a efortului intelectual nu poate exercita o influența mai mare asupra bunăstării omului decât cea care contribuie la o mai bună proiectare a mediului construit”, a scris Calhoun într-un raport din 1979.

Cu toate că Washington Post îl descria în 2017 pe Calhoun drept un om care a dobândit recunoașterea obținută de foarte puțini alți cercetători ai științelor sociale, precum Ivan Pavlov sau B. F. Skinner, impactul său pe termen lung nu a fost nici pe departe la fel de puternic precum în cazul celor doi mult mai celebri oameni de știință, potrivit The Guardian. 

Calhoun a spus o dată de față cu unii dintre cei mai mari oameni de știință din lume că cercetările lui ar putea „suna precum răbufnirea unui savant nebun închis în turnul său de fildeș”. Nu este astfel nicio surpriză că studiile sale nu au fost primite foarte bine în lumea academică.

Editor : Raul Nețoiu