Oamenii de ştiinţă au crezut până de curând că Pământul va sfârşi prin a fi „înghiţit” de Soare, atunci când acesta din urmă se va transforma într-o stea gigantă. Însă planeta noastră ar putea evita în cele din urmă acest destin, potrivit unui studiu publicat în revista Astronomy & Astrophysics.
Peste aproximativ 5 miliarde de ani, când hidrogenul din nucleul Soarelui va fi consumat în întregime, steaua din centrul sistemului nostru solar va trece prin două faze de expansiune, devenind mai întâi o „gigantă roşie”, apoi o stea denumită AGB (Asymptotic Giant Branch / Ramura Gigant Asimptotică), când heliul din nucleu se va epuiza la rândul său.
Deşi viaţa va fi devenit deja imposibilă pe Terra de mult timp, aceste două faze de expansiune vor avea consecinţe grele asupra planetei noastre.
Pe de-o parte, Soarele se va dilata considerabil, crescând astfel forţele mareice gravitaţionale. Între Pământ şi Lună, aceste forţe creează valuri de maree în oceane. Energia acestor maree, disipată pe fundul oceanelor, încetineşte rotaţia Pământului şi îndepărtează treptat Luna.
Pe măsură ce Soarele se va dilata şi suprafaţa lui se va apropia de Terra, undele mareice din ce în ce mai intense se vor propaga şi în interiorul stelei. Disiparea lor va avea ca afect atragerea planetei noastre către Soare.
Pe de altă parte, Soarele va pierde o parte importantă din masa lui, sub forma vânturilor stelare. Acest proces va cauza un efect contrar - îndepărtarea orbitei Pământului faţă de Soare.
„Soarta Pământului depinde de un echilibru delicat în aceste aceste două efecte”, a explicat într-un comunicat Mats Esseldeurs, autorul principal al studiului publicat în revista Astronomy & Astrophysics şi cercetător la Institutul de Astronomie din cadrul Universităţii Leuven din Belgia, potrivit AFP, preluată de Agerpres.
„Dacă interacţiunile mareice predomină, Pământul este înghiţit de Soare. Dacă pierderea de masă a acestuia din urmă predomină, atunci Terra evadează spre o orbită mai mare decât raza stelei sale”, a explicat astrofizicianul belgian.
Mercur şi Venus, înghiţite
Până în prezent, oamenii de ştiinţă au înclinat spre prima ipoteză. Însă calculele lor se bazau pe descrieri simplificate ale disipării mareelor în interiorul stelelor gigantice.
Graţie unor progrese realizate în ultimii 15 ani în ceea ce priveşte modelarea computerizată a mareelor, autorii noului studiului au putut să arate că „disiparea este mai fiabilă decât ne aşteptasem în trecut”, a declarat Stephane Mathis, astrofizician la CEA Paris-Saclay.
În paralel, autorii studiului şi-au îndreptat atenţia spre L2 Puppis, o stea apropiată şi adeseori considerată un „vechi verişor” al Soarelui, pentru a estima mai bine pierderea sa de masă în cursul evoluţiei sale viitoare.
„Datorită unei fizici mai avansate a mareelor şi a celor mai recente constrângeri privind pierderea de masă, putem afirma că, în stadiul actual al cunoştinţelor noastre, Pământul are posibilitatea de a se îndepărta de Soare, contrar previziunilor anterioare”, a subliniat Stephane Mathis, coautor al studiului.
„De altfel, aceea era o informaţie pe care o utilizam atunci când contribuiam la difuzarea cunoştinţelor ştiinţifice în rândul publicului larg. Le explicam aşa: La final, Pământul va cădea în interiorul Soarelui prin efectul de maree, pentru că pierderea de masă nu este suficientă. Dar, iată că această imagine este de acum revizuită”, a adăugat el.
În cadrul noilor simulări, planeta Marte scapă şi ea de o astfel de spirală fatală. Însă nu va fi cazul şi pentru Mercur şi Venus, cele mai apropiate două planete în raport cu steaua noastră, care vor fi în mod inevitabil înghiţite de Soarele aflat în expansiune.
După acea fază, Soarele va deveni o pitică albă, un astru extrem de dens, cu o luminozitate foarte slabă şi fără o fuziune nucleară activă, care se va răci lent.
Editor : B.P.
