Totti e tutti

Radu Paraschivescu Data publicării:
AS Roma v Genoa CFC - Serie A
Foto: Gulliver/GettyImages

Stăm în colţuri diferite ale camerei, prietena mea şi cu mine, sorbim din priviri televizorul şi plângem. Discret, ca sub ameninţarea represaliilor. Lumina e stinsă, pentru ca niciunul dintre noi să nu-l vadă pe celălalt. Însă fiecare îşi mişcă uşor capul dinspre ecran spre partener când îi aude oftatul sau când o mână i se ridică pe furiş spre obraz sau spre ochi. Atâta doar că pe ecran nu rulează ceva sfâşietor, ci mai degrabă sfârşietor. Nu e o dramă de văzut cu batista în pumni, o emisiune despre marginali persecutaţi sau un interviu cu un bolnav în ultima lună de viaţă. Dimpotrivă. E un spectacol în aer liber, sub un soare care mângâie şaptezeci de mii de creştete în drum spre culcare. Asupra unuia stăruie o clipă în plus, parcă pentru a lăsa un semn desluşibil peste ani. E creştetul lui Francesco Totti, care se retrage din fotbal după douăzeci şi cinci petrecuţi la aceeaşi echipă. Stadio Olimpico din Roma, plin ochi la un meci oarecare, îşi vede pentru ultima oară idolul printr-o cortină de lacrimi.

AS Roma v Genoa CFC - Serie A
Foto: Gulliver/GettyImages

Pe Digi Sport 2, comentatorii Andrei Niculescu şi Dan Ştefănescu, două dintre vocile foarte bune ale postului, ştiu că nu le va fi uşor nici lor. Nu la meciul Roma-Genoa, ci la ce se petrece după. Şi trebuie să fii dăltuit în piatră ca să nu te mişte despărţirea lui Totti de tutti. Parcă sistemul de irigaţii roman n-a funcţionat niciodată mai bine decât în sfârşitul ăsta de mai. Dacă sunt o mie de oameni care nu plâng e mare lucru. Ochii martorilor înoată în sare lichidă. Plâng de-a valma, sub baleiajul camerei TV, urâte cu cearcăne până la gât şi frumuseţi de Playboy, bătrânei ridaţi şi nimfete mlădii, coafeze coroiate şi şoferi îmbrăcaţi în tatuaje, hipsteraşi cu barbă şi mătuşi cu şuncile abia ascunse sub bluze. Plâng copiii de mingi, colegii de echipă, maseurii şi gulerele albe de prin loje. Plâng crainicii de stadion. Plâng cam toţi cei care au venit la meci cu eşarfa Romei şi cu plăcuţa pe care sunt scrise numele şi numărul eroului. E prima dată în istoria fotbalistică a Romei când o sărbătoare e în pericol de înec.

Ce premiază publicul de pe Olimpico? De bună seamă, fidelitatea. Totti a fost un jucător de clasă, dar n-a privit niciodată fotbalul de pe acoperiş. Întotdeauna au existat alţi câţiva deasupra lui – un Zidane, un Ronaldinho, un Raul, un DelPiero sau un Baggio ieri, un Ronaldo, un Messi sau un Neymar jr azi. Totti nu s-a înghesuit la Globuri de Aur şi nu şi-a petrecut anii de vârf în uragane glossy. A fost însă un fedelissimo cum doar AC Milan a mai dat în ultimele decenii, prin linia de fund Tassotti-Costacurta-Baresi-Maldini, cu toate că primul din cvartet a stat, roman fiind, şi la Lazio trei ani. Sita timpului a cernut, iar lângă Totti au jucat Batistuta şi Fonseca, Emerson şi Balbo, Cassano şi Aldair, Chivu şi De Rossi, plus alte câteva sute. Iar el a rămas, surd la sirenele care fluturau contracte amuţitoare. Emisarii au venit de peste tot – de la Madrid şi Barcelona, de la Manchester şi Torino, de la Milano şi München, de la Lisabona şi Londra. Iar Totti a rămas. A rămas fiindcă Olimpico l-a crescut, l-a adaptat şi l-a adoptat. L-a găzduit în tribune, în miezul galeriei din Curva Sud, iar pe urmă l-a aruncat pe iarbă şi l-a privit etapă de etapă, cu un zid de inimi bătând ca una în jurul lui.

E greu de crezut că s-a mai întâmplat vreodată ca despărţirea să dureze mai mult decât meciul. După ce Roma a învins Genoa cu 3-2, Francesco Totti a făcut un tur de stadion cu mersul celui care urcă treptele spânzurătorii. Ştia că acela avea să fie ultimul prilej de-a apărea în faţa lumii cu tricoul pe el. Ştia că publicul avea să-l privească prin ceaţa lacrimilor şi să-l bocească amestecând râsul cu plânsul şi consolându-se cu vechea găselniţă că ROMA scrisă pe dos se citeşte AMOR. A plâns şi el, fiindcă nu avea cum să se abţină. Şi nici n-ar fi fost firesc. În fond, ochii înlăcrimaţi ai tifoseriei romane nu făceau decât să ilustreze, simplu şi sentimental, imnul scris de Antonello Venditti, în care echipa lui Totti a fost, este şi va fi acel „unico grande amore / de tanta e tanta gente / che hai fatto innamorà”.

Sigur, a fost şi familia pe gazon. Regia despărţirii nu putea să sară peste treapta aceasta obligatorie în arhitectura armoniei romane. Ilary Blasi şi cei trei copii au părut mult mai puţin marcaţi decât Francesco, chit că Ilary s-a şters de câteva ori la ochi cu pletele, într-o imagine pe care nici marii regizori ai Italiei n-ar fi putut-o construi mai bine. Însă poate că plânsul cel mai surprinzător de pe Olimpico, în seara caldă de mai, a fost al colegului de echipă Radja Nainggolan, durul decupat parcă din Ultimul mohican şi trimis să se încaiere pe străzile nesigure din favele. Lacrimile furişe ale lui Nainggolan au fost alibiul nostru, al tuturor celor care, în lumină sau pe întuneric, l-au petrecut pe Totti din fotbal în legendă. Asta după ce galeria rivalului de-o viaţă, Lazio, aceeaşi care l-a dorit cândva imobilizat într-un cărucior cu rotile, a găsit de cuviinţă să se încline şi ea: Nemici di una vita salutano Francesco Totti.

Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News

Partenerii noștri