ROMÂNIA FURATĂ. Cum au secat bălțile piscicole ale României
Între ţările europene în care se creştea peşte, România era, acum 30 de ani, numărul unu. Azi, piaţa peştelui e sufocată de importuri. Fermele piscicole se ghicesc cu greu sub mormane de moloz. Bălţi de mii de hectare ale statului sunt abandonate, fără acte. Reporterii „României furate” v-au arătat deja cum agricultura ia, în Delta Dunării, locul peştelui în baltă. De ce se scufundă piscicultura în restul ţării, aflaţi din materialul de mai jos.
O întindere de apă greu de cuprins cu ochii. Lacul Brateş din Galaţi a dat, sute de ani, destul peşte cât să ajungă în toată Moldova. Din 2008, e complet abandonat.
În România, peste 28.000 de hectare de luciu de apă sunt lăsate de izbelişte: jumătate dintre terenurile piscicole, din care statul nu scoate nici peşte, nici bani.
„Aici a fost un bazin în care se producea puiet de somn. Şi acum... nivelăm. Nu avem ce mai face aici. (...) Lacul Brateş e distrus cu totul”, spune Alfonso Caldarone, om de afaceri.
Alfonso Caldarone stăpâneşte ferma piscicolă de la Brateş din 2001. E anul în care cumpără, prin intermediului hocheistului Stelian Rusu, toate clădirile şi terenul de pe mal, scoase la licitaţie de falimentara companie de stat PESCOGAL SA.
„Vom închide acolo şi aici punem berbecuţi. Nu avem altă variantă. Altfel, activele se dărâmă încet, încet”, spune omul de afaceri.
Lacul Brateş înseamnă 2.200 din cele 100.000 de hectare cât însumau în 1988 amenajările piscicole din România. 40.000 de hectare în Delta Dunării şi 60.000 în restul ţării. 15.000 de hectare ocupau doar pepinierele.
Din fermele piscicole ieşeau anual aproape 80.000 de tone de peşte. În topul capturilor pe apele interioare din acelaşi an 1988, România este pe locul I în Europa şi la mare distanţă de Germania.
Azi, piaţa românească cere tot 80.000 de tone de peşte pe an. Doar că din ferme mai ies doar 10.000. Restul de aproape 70.000 vin din import.
Bazinele aduse în urmă cu 15 ani la Galaţi pentru creşterea puieţilor de peşte sunt dezmembrate unul câte unul.
„Utilajele au fost scumpe, cu pompe, moderne, moderne. Acum le-am tăiat, poate dau din ele de mâncare la animale”, spune Alfonso Caldarone.
Când a venit să facă afaceri în România, Alfonso Caldarone căuta icre negre.
Mircea Răuţă, profesor universitar la Galaţi, povesteşte că la Brateş se aclimatizaseră în anii '90 sturioni din Dunăre printr-un proiect al unor francezi, finanţat din fonduri europene.
„Era o pepinieră, câteva bazine mai mici pentru producţia de puiet şi s-au băgat sturioni acolo. (...) Şi s-a terminat contractul. După aia au început să fure sturionii de acolo din bazine şi s-a volatilizat. S-a terminat”, spune Mircea Răuţă, profesor universitar.
Alfonso Caldarone avea, de 15 ani, un restaurant în centrul Bruxelles-ului. Făcea distribuţie de peşte en gros în spitale, restaurante şi magazine din Belgia. O afacere la Brateş însemna pentru el o sursă sigură de peşte şi de caviar.
„A fost în anul 2007 o concesiune și s-a făcut o firmă din patru asociați (...) Au falsificat documente. Se fura pește din Brateș... După șase luni de pescuit bilanțul oficial arăta 6 tone de pește, cantitate care se pescuia, de fapt, într-o singură zi. Iar restul...”, spune Alfonso Caldarone.
Asociații erau foștii șefi ai fermei. Cu ei s-au dus, în 2008, și ultimele tone de pește din Brateș. Au ajuns, în mare parte, pe piaţa neagră. În ultimii 20 de ani, nimeni nu a mai populat balta.
„Există o sintagmă la noi, la români - "balta are pește". Balta nu are pește dacă nu investești în ea”, spune Nicolae Dimulescu, preşedintele Agenţiei Naţionale pentru Pescuit şi Acvacultură.
Nicolae Dimulescu a condus ani la rând Institutul de Cercetare de la Galaţi, dar şi Patronatul Peştelui. Astăzi este preşedintele ANPA, agenţia guvernamentală care administrează terenurile de sub luciul de apă.
Pasate de la un minister la altul, trecute prin sute de mâini de politicieni, terenurile fermelor piscicole au rămas fără contracte de concesiune în proporție de aproape 50%.
„Erau mulți golani care voiau să ia în concesiune Brateșul fără a avea nimic. În momentul în care noi făceam cerere, cererea noastră mergea jos și altele erau sus. An după an, an după an”, spune Alfonso Caldarone.
„Explicaţia o am, să ştiţi, dar nu vreau să o dau acuma”, spune Nicolae Dimulescu, preşedintele Agenţiei Naţionale pentru Pescuit şi Acvacultură.
Pescuitul, din care oamenii trăiau deja de sute de ani în România, e pus în ordine în 1897 de Grigore Antipa, directorul de atunci al Pescăriilor Statului.
De-a lungul Dunării, se fac crescătorii în lacuri artificiale, cherhanale şi agenţii de întreţinere a gârlelor. Comerţul cu peşte prinde noimă. La Galaţi, apare, în 1915, o adevărată bursă a peştelui.
„Era o clădire construită după cea din urmă tehnologie din occident. (...) Exista şi o fabrică de gheaţă (...), exista o ceainărie şi o cafenea în care comercianţii veneau şi îşi tratau afacerile cu peşte. (...) Şi tot aici se organizau licitaţii privind comerţul de peşte”, spune Marius Mitrof, consilier la Direcția pentru Cultură și Patromoniu Galați.
În comunism, Pescăriile Statului devin, ca peste tot în țară, Întreprindere Piscicolă. În clădirea de patrimoniu de la Galaţi se deschide una din cele mai mari fabrici de conserve. Doar că peștele e tot mai puțin. Obsesia lui Nicolae Ceaușescu de a cultiva agricol cât mai multe terenuri duce la desecarea bălților pe zeci de mii de hectare.
„Ca să redreseze situaţia, totuşi, în perioada aia au început să înfiinţeze foarte multe ferme piscicole. Între '90 şi '91 a fost căderea mare”, spune Mircea Răuţă, profesor universitar.
Costache Guţu vine la PESCOGAL în 1990, ca director economic.
De la Galaţi, pleca atunci spre magazine 20% din peştele consumat în România. Fosta Întreprindere Piscicolă avea şase ferme, 1000 de angajaţi şi o flotilă pentru pescuit.
„Aveam magazine proprii ale Întreprinderii Piscicole, unde desfăceam produse de pescărie: conserve, semiconserve, peşte proaspăt”, povestește Costache Guţu.
Foarte curând, PESCOGAL renunță la peștele autohton și începe să facă bani din vânzarea de pește oceanic importat. Peste fluctuațiile cursului de schimb valutar se așază câteva contracte care duc, în 1995, în blocaj financiar și, de aici, în faliment.
„Avem ceea ce era blocajul financiar. Clienţi neîncasaţi unde am vândut marfă pe credit. Ca urmare a neîncasării clienţilor, nici plata furnizorilor nu s-a putut face, datoriile către aceştia crescând cu 461,2%”, spune Costache Guţu.
„Fiu-meu e plecat, din '87, e în Norvegia. Şi tot l-am bătut la cap şi a venit într-o zi cu un norvegian. A stat ăla vreo două săptămâni pe aicea şi nu s-a făcut nimic. Ăştia voiau aşa: să aducă ăla peştele de acolo - era vorba de 3500-4000 de tone de peşte oceanic congelat, să scrie pe hârtie că e 150 de dolari tona, să plătească 300 şi diferenţa de 150 să o împartă ăştia ai noştri cu norvegianul. Şi ăla n-a înţeles cum e cu chestia asta”, spune Mircea Răuță.
Directorul general al companiei de stat de la acea vreme este, din 2008, deputat. În 2016, a fost condamnat definitiv la 6 luni de închisoare cu suspendare pentru conflict de interese. Azi, conduce grupul parlamentar al PSD.
„Nu, nu, vă spun sigur, cât am fost director general al societăţii nu s-a întâmplat lucrul ăsta. Fiecare peşte a venit pe acte”, spune Florin Pâslaru, deputat, fost director general PESCOGAL SA.
Peștele nu venea însă direct, ci prin intermediari.
Florin Pâslaru este cel care semnează în 1997 contractul dintre PESCOGAL SA și MAREA NEAGRĂ SA. Fosta Piscicolă de la Galați lua astfel de la compania din Constanța pește oceanic cu 965 de dolari pe tonă. Se angaja să îl plătească în maximum 10 zile. Fiecare zi de întârziere era aspru penalizată. Doar că înțelegerile PESCOGAL cu propriii distribuitori presupuneau plata la 30 de zile. În doar patru luni, datoriile către MAREA NEAGRA SA ajung să însumeze 466.000 de dolari, din care 363.000 de dolari erau penalitățile.
„Probabil om fi luat şi de la societatea asta, "Marea Neagră", atâta timp cât peştele era competitiv. (...) Ce pot eu să spun e că absolut tot peştele pe care l-am cumpărat l-am vândut”, spune Florin Pâslaru.
Florin Pâslaru se întoarce în 1997 în propria firmă de comerț cu pește. PESCOGAL mai supravieţuieşte doar un an. Cu datorii la stat, la bănci şi la intermediarii prin care importa peşte, compania intră în faliment înainte de fi privatizată. Doar bălţile rămân la stat. Fermele sunt vândute. La fel şi clădirea de patrimoniu, care devine depozit de ulei, contra sumei de 400.000 de euro.
„Dacă nu se intervine în timp util, e posibil ca aceasta să rămână doar în cărţile poştale ale vremii”, spune Marius Mitrof, consilier la Direcția pentru Cultură și Patromoniu Galați.
În România, boala autodegradării nu macină doar clădiri. De 20 de ani, roade până la dispariţie câte 100 de hectare de heleşteu în fiecare lună.
Într-un stat impasibil, peştele a avut, în plus, neşansa unor decizii politice care l-au dus la fund. În 2012, în Guvernul României se delimitează un portofoliu al Apelor, Pădurilor şi Pisciculturii. Îl ia timp de doi ani Ana Lucia Varga, deputat PNL. Preia de la Ministerul Agriculturii Agenţia pentru Pescuit, dar nu şi terenurile piscicole pe care instituția le gestiona.
„Marea problemă era că nu era făcut pentru multe amenajări piscicole cadastrul, nu erau făcute evaluările corect şi nu existau fonduri pentru aşa ceva”, spune Ana Lucia Varga, fost ministru al Pădurilor şi Apelor.
În 2014, portofoliul ministerial ajunge la PSD. Tot fără terenuri.
„Mi s-a explicat că, de fapt, inventarul pe hârtie e unul şi inventarul faptic e altul. (...) Nimeni nu s-a obosit în aceşti doi ani de zile să facă acest inventar încât să se poată preda şi era un dolce far niente în direcţia asta”, spune Doina Pană, fost ministru al Apelor şi Pădurilor.
Nici Doina Pană nu preia terenurile de la Agricultură. După câteva luni, decide să transfere, prin ordonanță de urgență, Agenția pentru Pescuit de unde venise. În tot acest timp, din multe bălți a dispărut peștele sau chiar apa cu totul.
„Eu sunt convinsă că foarte multe dintre ele erau exploatate fraudulos. (...) Deci era un fel de - poate e dur termenul - bătaie de joc la adresa acestui patrimoniu”, spune Doina Pană.
„Ar fi trebuit alocate nişte fonduri pentru realizarea cadastrului. Pentru că nu puteai să scoţi la licitaţie ceva ce nu e clar delimitat din punct de vedere legal”, spune Ana Lucia Varga.
„Nu se ajungea în situația asta de degringoladă dacă se înțelegea la momentul anilor '90 că fermele trebuie date specialiştilor. Nu celui care dă mai mult...”, spune Nicolae Dimulescu, preşedintele Agenţiei Naţionale pentru Pescuit şi Acvacultură.
În 1990, sub Centrala Producția și Industrializarea Peştelui din Ministerul Agriculturii funcţionau 40 de întreprinderi piscicole. Fiecare județ avea una. Centrala se desfiinţează în 1991. În locul ei, apar 34 de societăţi piscicole pe acţiuni pe care le preia, doi ani mai târziu, Fondul Proprietăţii de Stat. Sub FPS, unele se privatizează prin vânzarea pachetului de acţiuni, altele se sparg în companii mai mici sau falimentează.
Cele rămase în viaţă trec, în 2001, la nou-înfiinţata Agenţie a Domeniilor Statului. În 2003, apare Compania Naţională Adminstrarea Fondului Piscicol care ia de la ADS 52 de ferme piscicole, mai ales pepiniere. 70% sunt vândute. Restul, se întorc la ADS în 2008. Doi ani mai târziu, Guvernul creează ANPA - Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură, ca să pregătească terenul pentru finanţări europene. Fermele piscicole trec de la ADS la ANPA care se transferă cu totul de la Agricultură la Mediu şi înapoi.
„Legile proprietăţii au bulversat extrem de multă lume (...) În piscicultură nu poţi să desparţi apa de peşte sau apa de pământ şi de dig. N-ai cum. Şi nu le poţi da la trei proprietari, trebuie să fie la unul. Asta nu s-a hotărât”, spune Valeriu Tabără, fost ministru al Agriculturii.
Valeriu Tabără a fost ministru al Agriculturii în două guverne: Văcăroiu şi Boc. La distanţă de 14 ani, peştele românesc reuşise să supravieţuiască doar cu numele, în planuri şi strategii.
„Politicienii au fost în slujba unor grupuri de interese. Şi asta este grav”, mai spune Valeriu Tabără.
Printr-o fereastră politică s-a făcut, în 2003, privatizarea celei mai mari ferme de peşte din Oltenia. Şi tot pe fereastră s-a dus, un an mai târziu.
Scoasă la vânzare de ADS în timpul Guvernului Năstase, Piscicola Dunăreni SA este cumpărată de Maria Schutz, liderul de atunci al organizaţiei de femei PSD din Dolj. Prețul oficial este de 9 miliarde de lei vechi. Statul încasează doar 20%. Celelalte rate rămân neachitate.
„S-a luat la un preţ modic, cât un apartament cu două camere în Craiova, la vremea aceea, întreaga societate”, spune Gheorghe Ceauşu, fost director general al Piscicola Dunăreni SA.
Cu un an înainte de vânzare, spune fostul director Gheorghe Ceaușu, s-au făcut presiuni de la București ca Piscicola să iasă în pierdere, deși compania mergea foarte bine. Cu acordul puterii, s-ar fi pregătit o privatizare la care câștigătorul, Societatea Agricolă Worldser Țuglui a Mariei Schutz, să meargă la sigur şi cu bani puţini.
Reporter: Au intervenit oameni politici?
Gheorghe Ceauşu, fost director general al Piscicola Dunăreni SA: Au intervenit, sigur că da. Da, a fost totul cu acordul lor.
Reporter: Au venit la dumneavoastră să vă propună ceva anume?
Gheorghe Ceauşu: Nu. Prin telefon. Ea a venit. Doamna Schutz a venit şi mi-a propus. Ne-am întâlnit undeva în Craiova, nu ştiam pentru ce. A venit şi mi-a propus 10% din acţiuni. (...) Mi-am dat seama că-i de fapt un furt.
Piscicola avea atunci două ferme, o fabrică de semiconservate, o fabrică de gheaţă, 7 magazine, bărci și utilaje. Din mâna noilor proprietari, multe au ajuns, în scurt timp, la fier vechi.
Printr-un contract distinct, firma Mariei Schutz a luat automat de la stat și lacul de 2.200 de hectare.
„Peşte era din plin. Peşte din plin. Ba în anul 2002 am populat şi cu sturion de lac. Şi au jecmănit-o în primul an de zile, au dat afară toţi pescarii calificaţi (...) şi au pescuit numai cu setci (...) monofilament, acelea care nu iartă nimic”, spune Gheorghe Ceauşu.
Gabriel Radu a fost șeful pepinierei de la Bistreț. După 10 ani, nu mai recunoaște nimic din fosta fermă.
„Nu se mai vede absolut nimic. Efectiv, suntem într-o zonă în care nu cresc în acest moment decât bălării şi gunoaie”, spune Gabriel Radu, fost director tehnic la Piscicola Dunăreni SA.
Piscicola Dunăreni a intrat în insolvență în 2004, la un an de la privatizare. În 2007, se declară oficial falimentul. Compania Mariei Schutz pierde ulterior și contractul de concesiune a bălții.
„Nu s-a mai desfăşurat nicio activitate pe suprafaţa acestor bazine, ajungând într-o stare de degradare totală”, spune Gabriel Radu.
Închisă pentru 10 ani la Penitenciarul Craiova după privatizarea frauduloasă a unei alte companii de stat, Sere Oradea, Maria Schutz refuză un interviu filmat.
Lichidatorul judicar vinde în 2013 ce a mai rămas din ferme. Omul de afaceri Florin Purcea cumpără digurile de compartimentare a bazinelor cu gândul de a prelua de la stat cele 2.200 de hectare de baltă.
„În 2014, în ianuarie, am depus la ANPA scrisoarea de intenţie pentru concesiune şi până astăzi nu s-a întâmplat nimic. (...) Aproape că mă gândesc să las digurile și astea, să mă duc să le dau lor cadou. "Luați-le, sunt ale voastre, spălați-vă pe cap cu ele"”, spune Florin Purcea, om de afaceri din Dolj.
Din 2009, de când a reziliat contractul cu falimentara Piscicola Dunăreni, statul nu a mai scos la licitaţie lacul Bistreţ. Doar din redevenţa pe care ar fi putut-o încasa a pierdut anual peste 100.000 de euro. Bazinele abandonate pun în pericol de inundaţii satele din jur, în fiecare primăvară.
„Digul de compartimentare acum trei ani era întreg. Acum, uitați-vă. Toate chestiile astea, de la an la an, nu fac decât să deterioreze”, spune Florin Purcea.
Pe fundul lacului, peştele care se înmulţeşte natural e la mâna sătenilor care îl vând pe piaţa neagră.
„Da, fiecare-și pune plase... Da' e normal, tre' să trăiască și ei aici, dacă e al nimănui”, spune omul de afaceri.
Înainte de a rămâne a nimănui, balta a dat până în 2009 tone de pește din care statul nu și-a luat partea. Mai mult, după falimentul Piscicola, a rămas cu peste 3 milioane de lei datorii nerecuperate de la Dunăreni.
„S-au exploatat fără niciun control (...) şi, iată, au creat acel gol extraordinar în producţia de peşte din România şi au lăsat-o într-o zonă periferică chiar”, spune fostul ministru Valeriu Tabără.
Jumătate dintre fermele piscicole privatizate în anii 2000-2010 au o situație incertă. Fie sunt abandonate, fie se află în litigii de fond funciar, fie nu au contracte pentru bălți cu Agenția pentru Pescuit.
În 2016, statul mai e acţionar majoritar în numai cinci companii piscicole. Trei sunt în faliment. Una este în insolvență. Ultima rămasă pe plus e PISCICOLA CĂLĂRAŞI SA.
„Aşa trebuia să se întâmple în toată ţara. (...) Să existăm, să funcţionăm şi dacă dăm şi profit statului...”, spune Viorica Rădulescu, director general Piscicola Călăraşi SA.
Viorica Rădulescu e din 2003 directorul general al companiei de stat. Nu mai administrează, însă, în mod direct, nicio baltă. Toate cele 1.200 de hectare ale Piscicola Călăraşi sunt date în folosinţă unor privaţi prin 26 de contracte de asociere. E compromisul prin care Piscicola a supraviețuit fără a fi privatizată în întregime.
„Și la noi au fost încercări. Un om, mare om de afaceri din România, mi-a și zis... Când eram director mi-a propus să îl ajut să cumpere întreprinderea, zicea el, (...) și îmi dă 30% din acțiuni, îmi dă jeep, mă face director general și îmi face salariul nu-știu-cât”, spune Petre Barbu, fost director general la Piscicola Călăraşi.
Petre Barbu a condus după '90 Piscicola Călăraşi timp de un an. Este cel care decide, în 1999, să treacă fermele spre privaţi prin contracte de asociere. Ca șef de fermă, preia el însuși amenajarea Rasa, cu lacul de 800 ha de alături.
„Când am ajuns eu director, am găsit în mapa directorului (...) o adresă de la FPS şi de la Minister în care erau atenţionaţi directorii să facă toate eforturile să dea în diverse forme de exploatare privată fermele. Se spunea aşa: fără licitaţie doar şefilor de fermă”, spune el.
În timp, Petre Barbu cumpără activele fermei Rasa și ia în concesiune lacul de la agenția guvernamentală prin propria firmă: PISCICOLA PROD COM SRL.
Privatizarea fermă cu fermă nu a fost, însă, posibilă pentru toți asociații. Unele au rămas la inginerii piscicoli. Altele, abandonate de ei, au trecut spre politicieni sau oameni de afaceri locali.
Stelian Alexandru a sărit de la o afacere la alta până a ajuns la pește. Acum, crește puiet în trei bălți ale Piscicola, pe 250 de hectare.
„Am găsit vreo 40 de hectare de luciu de apă, restul era stufizat şi niciun peşte. (...) Am vrut să mă privatizez, dar nu s-au găsit acte, nu s-au găsit... Şi am rămas în concesiune”, spune Stelian Alexandru, asociat în participaţiune.
În acelaşi tip de asociere au rămas şi câţiva oameni politici.
„La peşte, unde s-au băgat politicienii de regulă n-a mers bine. (Reporter: Dar în primele contracte de asociere au fost politicieni?) Cu mici influenţe, dar nu direct. Nu direct. Un politician mai mare a luat după doi-trei ani, prin falimentul altei firme”, spune Petre Barbu.
La acea vreme, Doru Ioan Tărăcilă era încă senator PSD şi unul dintre cei mai puternici politicieni din Călăraşi. Între timp, a lăsat în urmă cariera politică. Dar a păstrat balta.
Firma 3T SRL în care este acţionar are din 2002 contract pentru cele 300 de hectare ale fermei Iezerul de la intrarea în oraş.
„Nu ştiu care a fost conjunctura. Ştiu că unul dintre ei mai mult aşa, a fost rugat, că n-aveam cui să dăm, era un bazin cu probleme, chiar a fost rugat de Consiliul de Administraţie de atunci, i s-a sugerat "Nu vreţi, că dvs puteţi, sunteţi om serios, puteţi să faceţi treabă aici. Nu vreţi să îl luaţi?" Cam aşa...”, spune Viorica Rădulescu, director general Piscicola Clăraşi SA.
„Perla” Întreprinderii Piscicole de dinainte de 1989 e acum o imensă baltă de pescuit sportiv. Doru Ioan Tărăcilă nu a dorit să acorde Digi24 un interviu pe această temă.
În vecinătatea fermei luate de familia Tărăcilă, un alt bazin, de 5 hectare, a ajuns la Incom Impex SRL. Firma îi aparţine soţiei actualului vicepreşedinte al Consiliului Judeţean Călăraşi, liberalul Marian Dinulescu.
„Ei, dacă s-a ivit această oportunitate să iau o băltoacă - un lighean de 4 ha - am reuşit, am făcut contract cu Piscicola de vreo 9 ani, 10 ani şi o ţin pe linia de plutire”, spune Marian Dinulescu, vicepreşedintele Consiliului Judeţean Călăraşi.
Fără un control serios din partea statului, pe heleşteele fostelor amenajări piscicole majoritatea concesionarilor au renunţat să crească peşte. Fac, în schimb, pescuit sportiv. O activitate cu investiţii minime din care scot bani siguri și nefiscalizată integral.
„Investiţiile în amenajările piscicole au fost uriaşe şi nu e în regulă ca noi să nu beneficiem acum de aceste investiţii aşa cum ar trebui, la nivelul la care cei care au ivestit la momentul respectiv s-au aşteptat ca ele să producă peşte în România pe termen lung”, spune Nicolae Dimulescu, preşedintele Agenţiei Naţionale pentru Pescuit şi Acvacultură.
După 26 de ani, din 60.000 de hectare de terenuri piscicole, doar 12.000 au acte cadastrale actualizate. Alte 12.000 sunt disputate între Agenţia pentru Pescuit şi „Apele Române”, într-o continuă bătălie pentru a încasa redevenţa.
„E o situaţie de incertitudine juridică în care trebuie pus piciorul în prag. (...) Pentru că toate aceste terenuri sunt terenurile statului şi nu e voie ca instituţiile statului să se joace cu soarta acestor terenuri”, spune Nicolae Dimulescu, preşedintele Agenţiei Naţionale pentru Pescuit şi Acvacultură.
„Nu câştigă nimeni. Toată lumea pierde”, spune Ana Lucia Varga, fost ministru al Pădurilor şi Apelor .
Uitată la coada deciziilor politice, acvacultura ţine, în România, un drum al întâmplării. În lipsă de subvenţii şi cu fonduri europene în mare parte irosite, se îngroapă încet.
„Este cea mai mare problemă: birocraţie plus altele. (...) Corupţie. Birocraţia, în opinia mea, creionată pentru a creea bazele de corupţie”, spune Valeriu Tabără, fost ministru al Agriculturii.
În acest timp, în jocul intereselor de afaceri cu câştig imediat, bălţile se sting cât ai zice peşte.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
