Sari la conținut

Reportaj exclusiv. Viața la Cernobîl după 30 de ani de la dezastrul nuclear

„Zona morţii” de la Cernobîl - un teritoriu otrăvit de radiaţii, ce se întinde pe 2.600 de kilometri pătraţi. Cunoscut oficial drept „zona de excludere”. Perimetrul a fost evacuat de armata sovietică după ziua de 26 aprilie 1986, când reactorul numărul 4 al centralei atomice de la Cernobîl a explodat. Un nor radioactiv s-a întins peste întreaga Europă. Deşi explozia a provocat doar 47 de victime recunoscute oficial, zeci de mii de oameni au avut de suferit de pe urma radiaţiilor, în anii ce au urmat. Iar efectele contaminării se simt şi după 30 de ani.

Evgheni Gonciarenko, angajat în zona de excludere de la Cernobîl: „Putem afirmă că nivelul actual nu este benefic pentru sănătate. Nu este benefic să trăieşti în această zonă”.

Teoretic, zona de excludere ar trebui să fie un teritoriu-fantomă. Solul şi anumite suprafeţe de pădure sunt în continuare radioactive. Cu toate acestea, există studii recente care susţin că teritoriul contaminat se transformă, în lipsa oamenilor, într-o „rezervaţie naturală”. Biologii au observat cum multe specii de animale, dispărute înainte de accident, populează acum pădurile radioactive. O echipă Digi24 a pătruns în „zona interzisă” şi a surprins cum viaţa încolţeşte în mijlocul unui peisaj postapocaliptic.

Victor Korol, operator turistic la Cernobîl: „Toţi ştim că va lua ani întregi, mii de ani până când va fi în regulă pentru oameni să locuiască acolo”.

Reporter: „Vă este frică de radiaţii?”

Maria Pavlovna, localnică: „Nu îmi este frică de nimic!”

Serghei Gashak, biolog zona de excludere de la Cernobîl: „Am văzut multe urme de animale aici. De mistreţ, de căprioare...”.

Gennadi Milinevski, profesor Departamentul de Biologie, Universitatea din Kiev: „Am descoperit multe anomalii la aceste animale din zona de excluziune”.

La muncă, pe locul tragediei

La Cernobîl, intrarea este păzită de armată. Punctele de control sunt dotate cu filtre speciale de măsurare a radioactivităţii. Teritoriul este împrejmuit de un gard de sârmă ghimpată. Iar drumurile duc către sate părăsite, invadate de vegetaţie.

Şi totuşi, suprinzător, există semne de civilizaţie: în oraşul Cernobîl - care poartă acelaşi nume cu centrala aflată la câţiva kilometri distanţă - lucrează mii de ucraineni. Aici nivelul de radiaţii este aproape de limita normală. Lucrătorii se ocupă cu administrarea zonei de excludere sau cu întreţinerea sarcofagului de beton construit, în 1986, peste reactorul avariat, ca să reţină emisiile radioactive. Chiar lângă centrala avariată, oamenii îşi văd de treabă, în timp ce dozimetrele anunţă permanent pericolul invizibil al radiaţiilor.

Evgheni Gonciarenko, angajat în zona de excludere de la Cernobîl: „Dacă populaţia care lucrează în Cernobîl face această investigaţie medicală o singură dată pe an, atunci oamenii care sunt angajaţi la centrală fac investigări zilnice. În prezent sunt aproximativ 3000 de angajaţi. Toţi angajaţii care în prezent lucrează la centrală au fost reprofilaţi. Dacă în trecut centrală a fost o companie care genera energie electrică, astăzi este o companie care se ocupă de deşeuri radioactive. Bineînţeles că această activitate se desfăşoară în condiţii nocive, (...) există şi suprafeţe izolate unde nivelul radioactiv este foarte ridicat şi dacă din când în când angajaţii intră acolo atunci se cronometrează, maximum câteva minute pe lună.

Un nou sarcofag pentru centrală

În mijlocul zonei contaminate se dezvoltă unul dintre cele mai ambiţioase proiecte inginereşti din istorie: un nou sarcofag, uriaş, de metal. Acesta ar trebui să reţină, odată pentru totdeauna, radiaţiile care încă emană din reactorul avariat.

Evgheni Gonciarenko: „Aici vedem construcţia noului adăpost, construcţia a fost începută în anul 2011 şi presupune acoperirea ermetică a sarcofagului reactorului 4. Trebuie de menţionat că vechea construcţie a avut loc în condiţii grele, la un nivel ridicat de radiaţii(...). Sarcofagul vechi nu este izolat ermetic. Construcţia nouă este un nou proiect internaţional de anvergură, sunt implicate 40 de ţări în construcţie şi finanţare. (...) Iniţial la începutul construcţiei se vehicula o suma de finanţare de 500 de milioane euro, ultimile cifre s-au ridicat la nivelul de 2 mlrd. euro. (...) Sperăm că în toamna anului 2017 aşa cum a fost iniţial planificat, arcadă nouă va fi integrată în construcţia veche, în vederea reabilitării şi protejării împotriva factorii radioactivi care există în prezent”.

Vederi din „Oraşul-fantomă”

Zona de excludere este departe de a fi un loc sigur. Oraşul părăsit Pripiat este cel mai clar exemplu. Înainte de 1986, aici trăiau 40.000 de oameni. Astăzi, aici nu mai trăieşte nimeni. Pripiat este o localitate-fantomă. Înainte de 26 aprilie 1986, oamenii din Pripiat duceau o viaţă liniştită. Oficialităţile se pregăteau să inaugureze un parc de distracţii. Caruselul a rămas neatins, amintind peste timp de catastrofa nucleară.

Evgheni Gonciarenko: „Când a fost accidentat reactorul în noaptea din 25 spre 26 aprilie tot oraşul a aflat despre eveniment. Aici trăiau angajaţii de la centrală, familiile lor, la început nu se cunoşteau consecinţele şi gravitatea acestui eveniment. Evacuarea oamenilor a avut loc foarte repede şi bine organizat. La 30 de ore după accident toată populaţia oraşului care era aproximativ 50 000 de oameni, au fost evacuaţi. Au fost puse la dispoziţie din Kiev şi împrejurimi 1100 de autobuze. Pe 27 aprilie la ora 12:00 la radioul local a fost anunţată mobilizarea şi evacuarea temporară a populaţiei, şi în jurul orei 15:00 tot oraşul a fost evacuat. Gravitatea evenimentului a fost înţeleasă ulterior, după ce au trecut câţiva ani. Casele sunt părăsite, infrastructura lipseşte, nu există cai de comunicare, cabluri nu sunt, putem afirmă că oraşul nu există. Din punctul meu de vedere nu sunt perspective de a reabilita oraşul”.

În Pripiat există clădiri unde nici specialiştii nu intră decât cu echipamente speciale anti-radiaţii. Nimeni nu stă mai mult de câteva ore pe zi în oraşul-fantomă.

Evgheni Gonciarenko: „Nivelul actual este 1,73 comparativ cu cel normal de 0,3. Putem afirma că nivelul actual nu este benefic pentru sănătate. Nu este benefic să trăieşti în această zonă. (...) Ne aflăm în centrul unui cimitir radioactiv unde izvorul de unde radioactive se află sub picioarele noastre, în iarbă, pământ, scoarţă terestră, unde sunt particule mici de combustibil nuclear, grafit şi alte elemente care au fost eliminate în urma exploziei. Acum putem măsura nivelul de radiaţii beta la suprafaţă terestră. Sunt 4.500 de beta particule la 1cm2 pe minut. În condiţii normale, acest nivel atinge 20 de beta particule”.

Rezervaţie printre radiaţii

La doar câţiva kilometri distanţă de peisajul dezolant, natura îşi reintră în drepturi. Fauna şi flora se dezvoltă în zona contaminată. Viaţa merge mai departe. Serghei Gashak este un biolog cu vechime la Cernobîl. Specialistul crede că, treptat, locul îşi va câştiga statutul de rezervaţie naturală.

Reporter: „Era gol aici?”

Serghei Gashak, biolog zona de excludere de la Cernobîl: „Absolut! Nu erau decât câmpuri. Câmpuri şi păşuni. Foarte puţini copaci. (...) Această vegetaţie a apărut aici după accident”.

Un lac cu stuf, împânzit de vegetaţie, pe care înoată lebede. Alături, prin iarba înaltă, se poate zări cum elanii au ieşit la păscut. Nu ne aflăm într-o rezervaţie naturală. Ci lângă un lac artificial. În ultimii 30 de ani, locul s-a transformat radical.

Serghei Gashak, biolog zona de excludere de la Cernobîl: „A fost mlaştină, iar oamenii au construit un sistem să ţină mlaştinile sub control. Şi cumva a dus la apariţia acestui lac. Acest lac este foarte important pentru viaţa sălbatică. De exemplu, lebedele îşi fac aici cuib an de an. (...) Lebedele au apărut în zona de excluziune după accident şi nu imediat, ci pe la sfârşitul anilor '90. Zona asta a rămas curată. Foarte puţine radiaţii, aproape normale.

Biologul Serghei Gashak găseşte zilnic semne că viaţa înfloreşte pe locul celui mai mare accident nuclear din istorie. Serghei Gashak descoperă urmele unui animal care a fost mâncat de lupi.

Serghei Gashak: „Da, lupii! Cu siguranţă că aceste oase sunt iradiate cu stronţiu 90. stronţiu 90 şi alţi izotopi au un semnal puternic şi de obicei astfel de oase sunt foaret contaminate.

Reporter: „Şi nu e nociv pentru lupul care le-a mâncat?”

Serghei Gashak: „Sigur, cresc riscurile pentru el. Dar, evident, nu este chiar atât de mare contaminarea. Sunt două specii de animale mari care sunt cele mai importante în zonă: castorii şi mistreţii. Ele modelează mediul, pot schimba habitatul. După accident s-au înmulţit foarte mult şi s-au răspândit peste tot unde există apă. Îmi plac satele abandonate. Sunt multe semne ale vieţii sălbatice. Aici vedem multe urme de animale, mistreţ, căprioară, elan, dar şi linx sau lupi trec pe aici”.

Serghei Gashak monitorizează animalele de la Cernobîl prin camere cu infraroşu, montate în anumite puncte-cheie din regiune.

Serghei Gashak nu este îngrijorat de prezenţa radiaţiilor. Ci, mai degradă, de cea a oamenilor. Nenumărate cazuri de furt de fier vechi, de lemn sau de braconaj s-au înregistrat în zona evacuată. Uneori există riscul ca elemente contaminate să ajungă dincolo de perimetrul protejat. Reporterii Digi24 au descoperit în unele locuinţe părăsite coarne de cerb, puse la păstrare. Aparatele arătau însă că „trofeele” erau puternic iradiate.

Studii asupra unui loc „otrăvit”

Cercetătorii spun că multe dintre animalele de la Cernobîl sunt bolnave.Timothy Mousseau este profesor de biologie la Universitatea din South Carolina, în Statele Unite ale Americii. Studiile sale sunt considerate printre cele mai complete privind fauna de la Cernobîl. Într-un interviu acordat prin Skype, Mousseau a explicat că a remarcat o scădere a numărului de insecte şi de păsări: „Am început să lucrăm acum ceva vreme în Cernobîl, în 2000. Ceea ce am găsit, în general, este că în zonele cu radiaţii puternice multe animale sunt foarte bolnave. Multe animale au boli pe care le asociem adesea cu expunerea la radiaţii. Unul dintre primele lucruri pe care le-am observat a fost că unele animale au culori neobişnuite. Am mai văzut însă şi manifestări mult mai periculoase ale expunerii la radiaţii: cataracta, de exemplu. Am observat şi tumori la păsări. Am văzut că în zonele radioactive tumorile sunt mai des întâlnite. Dar dacă ne uităm, în detaliu, la indivizi, la prevalenţa cancerului, a catarctei, la speranţa de viaţă, la numărul de pui, dacă ne uităm în detaliu la aceste vietăţi, cu siguranţă că nu se simt bine în zonele cu radiaţii mari. Tuturor ne plac basmele. Şi povestea preferată a multora a fost "Cenuşăreasa". Nu e minunat că deşi această zonă a fost atât de afectată de acest dezastru că unele animale au supravieţuit. Şi ne aduce un ton optimist. Şi tuturor ne place să auzim o poveste optimistă. Există simpatie din partea populaţiei faţă de această poveste. Şi este bine. Dar nu e întreaga poveste! Problema este că unii distorsionează această poveste ca să fie mai uşor de interpretat greşit, ca să sugereze că totul e minunat şi că radiaţiile nu sunt un lucru rău. Şi e clar că nu e adevărat!

Colaboratorii lui Timothy Mousseau sunt oamenii de ştiinţă de la Universitatea din Kiev. Aceştia studiază de ani de zile mutaţiile provocate de radiaţii. Profesorul Irina Kozeretska şi colegii ei văd efectele tragediei de la Cernobîl în cele mai mici insecte.

Reporter: „Dintr-o musculiţă atât de mică poţi afla atât de multe despre zona de excluziune?”

Irina Kozeretska, profesor Departamentul de Biologie, Universitatea din Kiev: „Da, pentru că noi, biologii, le punem în tuburi, le extragem ADN-ul, investigăm orice ciudăţenie putem scoate de aici. Vedeţi acolo, pe perete, aripile cu mutaţii. Se văd diferenţe nu doar la aripi, ci şi la culoarea ochilor. De obicei ochii sunt roşii. Aici vedeţi însă că sunt negri. Da, mutaţii...”

Reporter: „Trăiesc la fel ca musculiţele normale?”

Irina Kozeretska: „Doar un sfert din ciclul lor normal de viaţă”.

Anton Lavrinienco, asistent la Departamentul de Biologie, Universitatea din Kiev: „Acolo nu este vorba de creaturi cu trei ochi sau rândunici cu două capete, desigur. Dar este vorba de un anumit tip de mutaţie. De exemplu, la musculiţele Drosofila, putem observa că au culori diferite la ochi. De ce este asta important? Pentru că este ceva ce ne poate spune care este rata mutaţiilor în anumite gene. Dacă rata mutaţiilor arată că se petrece destul de repede, dacă au mutaţii în timp scurt, atunci este o informaţie pe care putem să o extrapolăm la oameni”.

Gennadi Milinevski, profesor Departamentul de Biologie, Universitatea din Kiev: „Este departe de un sanctuar al vieţii sălbatice. Poate că uneori avem impresia asta deoarece nu avem activitate umană acolo, nu se vânează şi din ce în ce mai multe animale vin acolo. În general, nu este un loc sigur pentru animalele care trăiesc în zonă”.

Bătrânii din „Zona morţii”

Pentru unii ucraineni, însă, zona de excludere înseamnă acasă. Imediat după accident, aproape 200 de persoane s-au întors, în satele părăsite de la Cernobîl, în ciuda interdicţiei. Prezenţa acestor locuitori este tolerată de autorităţi, datorită vârstei lor înaintate şi faptului că, în anumite sate, nivelul radiaţiilor se apropie în prezent de limitele normale.

Maria Petrovna are 88 de ani. Trăieşte singură, la kilometri distanţă de orice urmă de civilizaţie, în Opacici, un sat unde mai sunt doar patru locuitori. Nepoţii de la Kiev îi mai aduc de mâncare. În rest, se gospodăreşte cum poate. Trăieşte din ce cultivă în grădina radioactivă.

Maria Petrovna, locuitor zona de excludrere de la Cernobîl: „Aduc apă, am o grădina la care lucrez o pregătesc pentru plantarea cartofilor, fac mâncare, seară mă uit la televizor, aşa trece timpul. Prin sat sunt case trăieşte o familie soţ şi soţie, şi mai sunt doi vecini, 4 oameni. Mergem în vizită, vine poştaşul cu pensia direct acasă. Când e timp frumos mai stau afară în curte. Nu avem alimente, în afară de ceea ce ne aduc copiii din Kiev cu ele ne descurcăm, nu vine nimeni pe aici, nimeni nu ne întreabă cum suntem. Dacă avem nevoie de doctor atunci sunăm, un bărbat care trăieşte lângă cimitir are telefon. Vine ambulanţă din Cernobîl”.

Reporter: „Vă este frică de radiaţii?”

Maria Petrovna: „Nu îmi este frică de nimic!”

Maria a revenit în satul ei la scurt timp după accidentul de la centrală. Se mândreşte cu fotografii de la vizitele unor oficiali ucraineni. De fapt, statul se mai interesează de soarta acestor oameni izolaţi doar la comemorarea accidentului din 1986. Acum câţiva ani, un primar i-a dăruit Mariei o icoană. În ciuda lipsurilor şi a prezenţei radiaţiilor, Maria rămâne o persoană veselă.

Maria Petrovna: „Dacă aveam 50 de ani va dansăm. Toată stradă a fost cu oameni şi acum au rămas doi oameni”.

La 20 de kilometri distanţă, în Perishev, un alt sat părăsit, trăiesc Ivan şi soţia sa, Maria. Cei doi bătrâni au fost martori la evacuarea zonei, din aprilie 1986. La scurt timp au decis să revină, ilegal, acasa.

Ivan Semciuc, locuitor din zona de excludere de la Cernobîl: „Locul în care am fost relocat după accident nu era benefic pentru sănătatea mea, simţeam un disconfort în căile respiratorii. Însă când mă întorceam la Cernobîl, mă simţeam mai bine. Dacă mă duceam iar unde m-au trimis, mi se făcea rău din nou... Aşa că m-am întors acasă”.

Ivan Semciuc are 80 de ani. Este convins că radiaţiile nu l-au afectat în niciun fel: „Aparatele de detecţie nu au depistat niciodată nimic în neregulă cu mine. Se îmbolnăveau aceea care furau, căutau cupru, dezasamblau transformatoare sau echipamente contaminate, apoi duceau în Kiev. (...) Au vândut radiaţii! Au vândut până au murit”.

Cei doi bătrâni sunt rupţi complet de lume. În trecut, exista un magazin ambulant care aducea pâine în zonă. Acum, fiul care mai vine din Kiev este singura sursă de alimente. Chiar dacă pădurile sunt împânzite de animale, Ivan spune că nu vânează. În coteț, însă, crește un pui de mistreț, pe care sustine ca l-a cumparat, cu ajutorul fiului, de pe internet. Îl crește pentru carne. Uneori, bătrânii mai culeg ciuperci din pădure. Nu se tem că sunt contaminate.

Turism pe locul unei tragedii

La 30 de ani de la accident, Cernobîl rămâne un loc paradoxal. Deşi accesul este strict interzis în zonele puternic contaminate, perimetrul a devenit atracţie turistică. La Kiev, există zeci de operatori care au creat trasee speciale, pentru cei interesaţi de „turism extrem”. În Pripiat, tocmai a sosit un grup de turişti. Oamenii se grăbesc să facă fotografii, ghidul nu le permite să stea prea mult în zonă, din cauza radiaţiiilor. Vizitatorii spun că este o experienţă stranie.

Turistă din Malaezia: „Este trist. (...) Măcar ştim pe cont propriu, că am auzit multe zvonuri, că e înfricoşător, că animalele cresc la dimensiuni mai mari, asta am auzit înainte să venim aici”.

Turist ucrainean: „Cred că a fost o tragedie imensă, cu pierderi uriaşe, care a schimbat viaţa multor persoane şi care ar fi putut fi prevenit, de fapt. A fost o greşeală uriaşă, o greşeală. De asta ar trebui să ne gândim cum am putea să prevenim astfel de lucruri pe viitor”.

Aproape 10.000 de oameni vin, în medie, pe an, să vadă cum arată zona. Operatorii turistici spun însă că este vorba de ceva mai mult decat un simplu prilej pentru o fotografie de vacanță.

Victor Korol, reprezentant agenţie de turism specializată în vizite la Cernobîl: „Când am început excursiile la Cernobîl, în anul 2000, am avut doar vreo 1.500 de vizitatori. După cinci ani erau 3500, iar în anul 2012 aproape 12.000”.

Reporter: „Au venit şi celebrităţi?”

Victor Korol: „Da, au venit câţiva. A fost cu noi la Cernobîl Jeremy Clarkson şi echipa lui. Au mai fost cântăreţi faimoşi. Pe oamenii care se duc acolo preferăm să nu-i numim turişti, ci vizitatori. Am vrut să le arătăm oamenilor ce se poate întâmpla când „băieţii mari” se joacă cu „jucării” mari şi periculoase. Când oamenii vin aici pot să fie martori la ce consecinţe dezastruoase pot fi”.

Specialiştii spun că, în realitate, natura se va regenera complet în zeci sau chiar sute de ani la Cernobîl. Până atunci, locul rămâne un laborator uriaş pentru experimente în medii extreme.

Gennadi Milinevski, profesor Departamentul de Biologie, Universitatea din Kiev: „Zona este acum un loc foarte interesant din punct de vedere ştiinţific”.

Irina Kozeretska, profesor la Departamentul de Biologie, Universitatea din Kiev: „Nu avem cum să ştim ce va fi în viitor la Cernobîl. Nu ştiu ce va fi. Dar sunt convinsă că la Cernobîl va fi o lume nouă!”

Reporter: „Nu este însă un loc sigur încă...”

Irina Kozeretska: „Nu, nu, nu!”

Anton Lavrinienco, asistent la Departamentul de Biologie, Universitatea din Kiev: „Dacă vrem să ajungem mai aproape de ce înseamnă impactul radiaţiilor, trebuie să studiem aceste efecte. Şi apoi, de fapt, trebuie să ne închidem centralele nucleare...”

Pe 15 martie 2011, reactorul numărul 2 al centralei de la Fukushima, Japonia, a explodat, în urma unui tsunami. Autorităţile au anunţat „valori dramatice ale radioactivității” şi au evacuat zona. Accidentul a forţat comunitatea internaţională să-şi îndrepte din nou atenţia spre Ucraina. Datele adunate de oamenii de ştiinţă în zona de excludere de la Cernobîl au devenit astfel esenţiale pentru înţelegerea efectelor radiaţiilor. Dincolo de ştiinţă, Cernobîl rămâne o constantă aducere aminte a riscurilor pe care le presupune jocul oamenilor cu energia nucleară. Rămâne un muzeu în aer liber, pe locul unei tragedii care a schimbat lumea.