Sari la conținut

38 de ani de la cea mai gravă avalanşă din România

17 aprilie 1977. Trecuse o lună și jumătate de la marele cutremur care lovise România. Era ultima zi a vacanţei de primăvară pentru elevii şi profesorii de la Liceul German din Sibiu, care se aflau în tabără de schi la Bâlea Lac. Ninsese mult, trei zile şi trei nopţi, iar zăpada atingea câţiva metri, până la acoperişul cabanei Bâlea. Instructorul de schi care conducea tabăra elevilor a hotărât, totuşi, să-şi scoată grupa la o ultimă tură. Salvamontiştii, care ştiau că zăpada depusă este instabilă, au încercat să-l împiedice.

Liviu Miu, şeful echipelor de căutare, povestește: „Nu l-a putut opri. Au discutat în contradictoriu, tot şi el, nimica. La el nu exista, la nemţi în general, în tabere din ăstea, aşa, ei hotărăsc. Apăi dacă zice profesorul aşa, toată lumea! Nu se discută!”

Au ieşit cu toţii pe versant şi, aşa cum făceau de obicei, au început să-şi amenajeze singuri o pârtie, bătătorind zăpada cu schiurile.

O bucată imensă de zăpadă s-a desprins atunci de pe versant. Acolo se aflau şi copiii, împreună cu profesorii lor, şi se pregăteau să coboare pe schiuri.

Unul dintre elevii din grup şi-a dat seama în ultima clipă că şi-a uitat ochelarii de schi în cabană. S-a întors după ei, însă, când a ieşit din nou pe uşă a rămas îngrozit.

„În sala de mese a intrat un copil şi cu o voce sugrumată a pronunţat cuvintele Afară este o avalanşă! Şi auzindu-l, eu m-am ridicat să văd în ce loc al Căldării Bâlii a fost avalanşa. Ajungând în tocul uşii mi-am îndreptat privirea spre pârtia care cu puţine minute înainte era plină de elevi şi profesori sibieni. Pârtia era goală... ”, povestește Dan Căpitan, martor al grozăviei din 1977.

Neatenţia i-a salvat copilului viaţa. Toţi ceilalţi 19 colegi ai săi din tabăra de schi au fost îngropaţi în zăpadă. Odată cu ei, şi instructorul care a condus tabăra, un dascăl, o profesoară tânără, însărcinată în luna a patra, şi un turist din Braşov.

Echipa de salvamontişti care era de gardă la Bâlea Lac s-a văzut cu totul depăşită de dimensiunea tragediei. A alertat imediat conducerea de la Sibiu, însă pentru salvatori s-a ivit un nou obstacol.

„Am plecat o echipă, n-am apucat, cred că, să trecem, să ne apropiem de Făgăraş şi deja ceaţă mare... Şi pilotul a zis: dom'le, nu se poate. Dacă continuăm acuma, putem să cădem şi noi acolo. Nu vedeai nimic absolut, ceaţă... Ne-am întors la aeroport”, își amintește Liviu Miu, şeful echipelor de căutare.

Conducerea Comitetului Judeţean a decis atunci să ceară ajutorul armatei. Transfăgărăşanul era complet acoperit cu zăpadă, drumul era impracticabil chiar de la poalele muntelui. Garnizoana din Sibiu a scos maşinile militare în faţă şi aşa au reuşit salvamontiştii să ajungă la locul accidentului. Ceaţa era, însă, atât de densă, încât nu se vedea nimic. Au hotărât să amâne căutările până a doua zi. Dimineaţa, cerul era senin, dar priveliştea, înfricoşătoare. Tonele de zăpadă prăbuşită de pe versant au spart gheaţa lacului Bâlea, iar apa a început să se infiltreze până la suprafaţă.

Ca să putem să-i pescuim, cum să... cum să zic altfel, eram obligaţi să punem peste apă o scară şi, culcaţi pe scară, îi prindeam şi îi scoteam din apă”, povestește Liviu Miu. „Şi dacă am găsit pe unul şi am văzut un vârf de schi care ducea în partea stângă, un băţ străin care era în partea dreapta, săpam în partea aia, găseam altul”, continuă el.

Niciunul dintre cei surprinşi de avalanşă nu a fost găsit în viaţă.

Noi ştiam că nu mai găsim, că, în cazuri din ăstea, vă daţi seama, sufocare clară... Nu se putea trăi . La autopsie, ne-a spus doctorul Ivan, toţi aveau traheea şi tot înfundate cu zăpadă. Normal, zăpada aia, cu viteza aia, când... N-ai ce face”, spune Liviu Miu.

Treisprezece dintre elevi şi cei trei profesori erau de la Liceul German din Sibiu. La etajul al doilea al şcolii, redenumită după Revoluţie Colegiul Brukenthal, se află şi astăzi o plăcuţă memorială cu numele celor care au pierit în avalanşă.

„Eu eram student la Bucureşti în perioada respectivă, dar participasem tot la tabără la Bâlea, în perioada vacanţei de vară, cu câţiva ani înainte. Plus, cunoşteam profesorii care au decedat în acest accident şi mulţi elevi. Cred că nu exagerez când spun că întregul Sibiu a fost marcat de acest eveniment”, spune Hermann Gerold, directorul Colegiului Brukenthal.

Autorităţile comuniste au încercat să ţină tragedia sub tăcere. Abia după patru zile, într-un ziar local a apărut o ştire scurtă, la rubrica „alte informaţii”, fără ca autorul să menţioneze numărul morţilor. Rudele celor care au pierit atunci, aproape toţi cu origini săseşti, şi-au refăcut vieţile după 1989 în Germania. Comemorări se mai ţin doar o dată la 10 ani. Numele celor ucişi atunci de orgoliul unui profesor şi de răspunsul brutal al muntelui rămân înscrise pe o stâncă aflată la 2.034 de metri altitudine. Elev în acea perioadă la Liceul German a fost şi preşedintele României, Klaus Iohannis. Deşi de obicei mergea pe munte, şeful statului nu a fost în acea tabără de schi.