SRI nu mai poate face interceptări în dosare penale, precizează Curtea Constituţională, pentru că nu este organ de urmărire penală. Decizia se aplică inclusiv dosarelor aflate în curs de soluţionare. Pentru a aplica decizia, DNA susţine că are nevoie să îşi creeze propria structură de specialitate pentru care are nevoie de 130 de poliţişti detaşaţi şi peste 10 milioane de euro. 

Embed:

 

ACTUALIZARE. După DNA, și DIICOT anunță că are nevoie de un buget mai mare și mai mult personal pentru a instrumenta dosare. Direcția are nevoie de 25 de milioane de euro pentru a cumpăra tehnică de supraveghere și de 200 de polițiști care să se ocupe de interceptări.

ACTUALIZARE. Direcția Națională Anticorupție a anunțat, după publicarea motivării CCR privind interceptările, că are nevoie de aproximativ 10,4 milioane de euro și de 130 de polițiști pentru a putea desfășura activități de supraveghere tehnică.


Decizia se va aplica pentru cauzele aflate deja pe rolul instanțelor, se arată în motivarea publicată azi de Curtea Constituțională. Pe de altă parte, dosarele care au fost deja soluționate nu sunt afectate, potrivit motivării.

Motivarea Curţii Constituţionale:

„În examinarea criticilor de neconstituţionalitate, Curtea constată că nicio reglementare din legislaţia naţională în vigoare, cu excepţia dispoziţiilor art.142 alin.(1) din Codul de procedură penală, nu conţine vreo normă care să consacre expres competenţa unui alt organ al statului, în afara organelor de urmărire penală, de a efectua interceptări, respectiv de a pune în executare un mandat de supraveghere tehnică.

Curtea constată că legiuitorul a inclus, în cuprinsul art.142 alin.(1) din Codul de procedură penală, pe lângă procuror, organul de cercetare penală şi lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei şi a altor organe specializate ale statului.

Aceste organe specializate ale statului nu sunt definite, nici în mod expres, nici în mod indirect în cuprinsul Codului de procedură penală. De asemenea, norma criticată nu prevede nici domeniul de activitate specific acestora, în condiţiile în care, în România, activează, potrivit unor reglementări speciale, numeroase organe specializate în diverse domenii.

Astfel, în afara Serviciului Român de Informaţii, la care fac referire autorii excepţiei, care, potrivit art.1 şi art.2 din Legea nr.14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.33 din 3 martie 1992, şi art.6 şi art.8 din Legea nr.51/1991 privind securitatea naţională a României, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.190 din 18 martie 2014, are atribuţii exclusiv în domeniul siguranţei naţionale, neavând atribuţii de cercetare penală, conform art.13 din Legea nr.14/1992, există şi alte servicii cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale, precum şi o multitudine de organe specializate ale statului cu atribuţii în varii domenii, cum sunt, cu titlu exemplificativ, Garda Naţională de Mediu, Gărzile Forestiere, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorului, Inspectoratul de Stat în Construcţii, Consiliul Concurenţei sau Autoritatea de Supraveghere Financiară, niciuna dintre acestea neavând atribuţii de cercetare penală.

CCR: "Alte organe specializate ale statului" - formulare lipsită de claritate şi precizie 

Având în vedere aceste argumente, Curtea reţine că sintagma „ori de alte organe specializate ale statului” apare ca fiind lipsită de claritate, precizie şi previzibilitate, nepermiţând subiecţilor să înţeleagă care sunt aceste organe abilitate să realizeze măsuri cu un grad ridicat de intruziune în viaţa privată a persoanelor.  

Or, pornind de la datele concrete din speţa dedusă controlului de constituţionalitate, Curtea apreciază că reglementarea în acest domeniu nu poate fi realizată decât printr-un act normativ cu putere de lege, iar nu printr-o legislaţie infralegală, respectiv acte normative cu caracter administrativ, adoptate de alte organe decât autoritatea legiuitoare, caracterizate printr-un grad sporit de instabilitate sau inaccesibilitate (a se vedea în acest sens şi Decizia nr.17 din 21 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.79 din 30 ianuarie 2015, par.67 şi 94).

Având în vedere aceste argumente şi caracterul intruziv al măsurilor de supraveghere tehnică, Curtea constată că este obligatoriu ca aceasta să se realizeze într-un cadru normativ clar, precis şi previzibil, atât pentru persoana supusă acestei măsuri, cât şi pentru organele de urmărire penală şi pentru instanţele de judecată.

În caz contrar, s-ar ajunge la posibilitatea încălcării într-un mod aleatoriu/abuziv a unora dintre drepturile fundamentale esenţiale într-un stat de drept: viaţa intimă, familială şi privată şi secretul corespondenţei. Este îndeobşte admis că drepturile prevăzute la art.26 şi art.28 din Constituţie nu sunt absolute, însă limitarea lor trebuie să se facă cu respectarea dispoziţiilor art.1 alin.(5) din Legea fundamentală, iar gradul de precizie a termenilor şi noţiunilor folosite trebuie să fie unul ridicat, dată fiind natura drepturilor fundamentale limitate.

Aşadar, standardul constituţional de protecţie a vieţii intime, familiale şi private şi a secretului corespondenţei impune ca limitarea acestora să se realizeze într-un cadru normativ care să stabilească expres, într-un mod clar, precis şi previzibil care sunt organele abilitate să efectueze operaţiunile care constituie ingerinţe în sfera protejată a drepturilor.

Prin urmare, Curtea reţine că este justificată opţiunea legiuitorului ca mandatul de supraveghere tehnică să fie pus în executare de procuror şi de organele de cercetare penală, care sunt organe judiciare, conform art.30 din Codul de procedură penală, precum şi de către lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei, în condiţiile în care aceştia pot deţine avizul de ofiţeri de poliţie judiciară, în condiţiile art.55 alin.(5) din Codul de procedură penală.

Această opţiune nu se justifică, însă, în privinţa includerii, în cuprinsul art.142 alin.(1) din Codul de procedură penală, a sintagmei „alte organe specializate ale statului”, neprecizate în cuprinsul Codului de procedură penală sau în cuprinsul altor legi speciale.

Pentru toate aceste argumente, Curtea constată că dispoziţiile criticate încalcă prevederile constituţionale cuprinse în art.1 alin.(3) referitoare la statul de drept în componenta sa privind garantarea drepturilor cetăţenilor şi în art.1 alin.(5) care consacră principiul legalităţii.

CCR: În ceea ce priveşte hotărârile definitive, această decizie poate servi ca temei de revizuire

Referitor la invocarea în susţinerea prezentei excepţii a dispoziţiilor art.20, art.21 şi art.53 din Constituţie, având în vedere constatarea de către instanţa de contencios constituţional, prin prezenta decizie, a neconstituţionalităţii sintagmei „ori de alte organe specializate ale statului” din cuprinsul dispoziţiilor art.142 alin.(1) din Codul de procedură penală, în raport cu dispoziţiile art.1 alin.(3) şi (5) din Legea fundamentală, Curtea constată că verificarea conformităţii textului criticat cu normele constituţionale mai sus menţionate nu mai este necesară.

Cu privire la efectele prezentei decizii, Curtea reaminteşte caracterul erga omnes şi pentru viitor al deciziilor sale, prevăzut la art.147 alin.(4) din Constituţie. Aceasta înseamnă că, pe toată perioada de activitate a unui act normativ, acesta se bucură de prezumţia de constituţionalitate, astfel încât decizia nu se va aplica în privinţa cauzelor definitiv soluţionate până la data publicării sale, aplicându-de, însă, în mod corespunzător, în cauzele aflate pe rolul instanţelor de judecată [a se vedea Decizia nr.895 din 17 decembrie 2015, (par.28).

În ceea ce priveşte hotărârile definitive, această decizie poate servi ca temei de revizuire, în baza art.453 alin.(1) lit.f) din Codul de procedură penală, în această cauză, precum şi în cauzele în care au fost ridicate excepţii de neconstituţionalitate similare, înaintea datei publicării prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, Partea I. [a se vedea Decizia nr.508 din 7 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.843 din 19 noiembrie 2014 (par.26), Decizie nr. 585 din 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.921 din 18 decembrie 2014 (par.14) şi Decizia nr.740 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.129 din 19 februarie 2015 (par.14)].”

 


Urmăreşte Digi24.ro şi pe FACEBOOK şi TWITTER!

COMENTEAZA!