Din|interior: România, ţara oraşelor fără străzi asfaltate și fără canalizare
În România, după anul 2004, zeci de sate au fost transformate, peste noapte, în oraşe. Schimbarea s-a făcut însă doar pe hârtie. Fără utilităţile promise odată cu urbanizarea şi îndatoraţi de majorarea impozitelor, noii orăşeni se luptă să fie recunoscuţi drept ceea ce sunt de fapt: săteni în toată regula. Eşecul urbanizării forţate este unul de proporţii: sute de milioane de euro din fondurile pentru dezvoltare rurală au ocolit noile oraşe, doar pentru că nu se mai numeau sate. Localnicii au rămas prinşi între taxe „de oraş” şi agricultura de subzistenţă.
Reporterii emisiunii „Din|interior” vă arată ce au devenit aceste „oraşe doar cu numele”, în ultimii zece ani.
„Populaţia a fost minţită”
Totul începe în anul 2004, înainte de integrarea europeană. Oficialii de la Bruxelles au constatat că peste jumatate din populaţia României trăieşte în mediul rural. Autorităţile de la Bucureşti s-au hotărât să rezolve româneşte această problemă. Pe scurt, să transforme unele sate în oraşe. 55 de comune au căpătat statutul de oraşe.
Ţăranii au fost chemaţi la referendum. Li s-au promis câteva schimbări radicale: asfalt în loc de praf şi canalizare în loc de toaleta din spatele curţii. În realitate însă, totul a fost o iluzie. O recunosc chiar foştii şefi de judeţ unde au apărut multe orașe, peste noapte.
„Populaţia a fost minţită. La vremea respectivă, pretextul a fost că pentru integrare în UE ne trebuie o anumită populaţie care să locuiască la oraş, erau prea mulţi oameni care locuiau la ţară. Şi atunci a fost o hotărâre de guvern, s-a hotărât mai multe comune să fie transformate în oraşe. Ca să devină oraş, era prin lege, să îndeplinească anumite condiţii. Falsificând datele statistice, au făcut un referendum, multe din ele, la fel, falsificate, şi aceste localităţi au devenit oraşe. Şi au rămas aşa”, spune Orest Onofrei, politician sucevean ce a a devenit prefect al judeţului Suceava după ce mai multe localităţi au fost transformate brusc în oraşe.
Ce prevede legea
Potrivit legii, pentru ca o localitate să devină oraş, trebuie să aibă un număr de minimun 5.000 de locuitori, cel puţin 60% dintre străzi să fie modernizate, să aibă reţea de canalizare şi de apă potabilă funcţionale în procent de cel puţin 50%. De asemenea, trebuie amenajate spaţii verzi, dotări culturale, hotel, spital, depozit de control al deşeurilor etc. Nici astăzi cele mai multe dintre localităţile transformate în oraşe în anul 2004 nu îndeplinesc aceste criterii.
„De multe ori ceea ce le face să nu fie oraş sunt de fapt funcţiunile, nu? Şi mare parte au mari probleme cu canalizările, în multe dintre ele poţi să vezi că sunt ficţiuni. În momentul în care au fost declarate oraşe au fost inventate cifre, s-a măsluit un pic realitatea aia şi a rezultat un oraş. După aia oamenii au descoperit care sunt dezavantajele intrării dintr-o dată în regim de oraş”, explică antropologul Bogdan Iancu.
Un oraş cu 4.000 de locuitori şi 12% străzi asfaltate
Dimensiunile eşecului urbanizării forţate se văd la orice pas în Căzăneşti, judeţul Ialomiţa, de exemplu. În acte apare ca oraş, deşi are doar 4.000 de locuitori, care trăiesc fără canalizare, reţea de apă potabilă, iar de alimentarea cu gaze sau spaţii culturale, nici nu poate fi vorba.
Ironia face că în Căzăneşti au fost construite patru blocuri, toate în perioada comunistă. Locatarii cresc găini şi raţe în magaziile din spatele blocurilor. Încălzirea se face la soba cu lemne. Cu toate acestea, taxele sunt la fel de mari ca la oraş. Şi salariile funcţionarilor de la primărie au crescut, pe măsură, spun oamenii.
„Ca să câştige ei nişte bani, tăticu, şi astea! Ăştia marii, primarul şi ăştia, ca să fie mai mulţi la primărie, iau bani mulţi că e oraş. Şi noi o ducem rău!”, spune supărat unul dintre localnicii „de la blocuri”.
Primarul din Căzăneşti, Stelian Traian, recunoaşte că satul a devenit oraş deşi nu merită. Transformarea s-a întâmplat dintr-o pură ambiţie locală. „La timpul potrivit, aveam la nivelul consiliului judeţean şi prefecturii. Prefectul de atunci era căzăneştean. Şi am zis: "Bă, avem prefect de Căzăneşti! Facem dracului ceva! Ne dezvoltăm!". Nu s-a făcut nimic...”, e supărat Stelian Traian.
Un cetăţean nemulţumit
Oamenii s-au săturat să aştepte modernizarea. Cel mai mare adversar al statutului de oraş este Anatol Ghilea, care locuieşte de când se ştie în Căzăneşti. Omul insistă, de ani de zile, să revină la statutul de comună. Marea lui nemulţumire: deşi plătesc taxe duble pe terenul agricol, ca la oraş, nu au niciun avantaj.
Şi, apoi, susţine el, îl deranjează minciuna prin care s-a născut oraşul. „Treaba asta poate s-o vadă şi un orb, că nu-i oraş! Un oraş, conform definiţiei care este acolo în lege, trebuie să fie ceva deosebit”, spune Anatol, în curtea sa dezordonată, unde trei boi pasc liniştiţi.
„Cum a devenit oraş?”, se enervează Anatol. „Prin minciună, prin acte false! În fişa aia spune că avem în loc de 3500 de locuitori, 4841, că avem canalizare pe 40% din străzi - Aţi văzut canalizare pe aici? Cred că nu! Că avem străzi modernizate - asta înseamnă trotuare, nu ştiu ce. Că avem 2-3.000 de locuri de muncă. Şi pe baza la minciunile astea care au ajuns în Parlament acolo s-a votat! "Hai, domle! Uite, au şi d-aia, şi d-aia!". Pe hârtie spune că avem şi hotel, avem şi spital! Spune că avem şi canalizare! Dacă le găsiţi dumneavoastră pe aici... Căutaţi-le, dar nu ştiu dacă o să le găsiţi!”, spune Anatol.
Pe lângă majorarea taxelor şi impozitelor, localitatea a pierdut banii europeni pentru dezvoltare rurală. „Deci noi fiind acuma - că nu suntem nici cal, nici măgar -, nu putem nici să accesăm fonduri de dezvoltare rurală, că suntem oraş şi nici nu suntem nici oraş, că dacă te duci cu un proiect acolo şi vede 3.000 de locuitori zice "Du-te, mă, d-acilea! Ce oraş sunteţi voi?"”, e supărat bărbatul.
Toaleta primăriei. Marile proiecte
Anatol este cunoscut în satul sau. A iniţiat, în repetate rânduri, un referendum pentru a face din Căzăneşti din nou comună. În anul 2009, ideea sa a fost aprobată. Lumea nu a ieşit însă la vot. Anatol spune că fostul primar a facut lobby ca localnicii să nu meargă la urne.
Deşi nu au ieşit la referendum în anul 2009, cei mai multi localnici susţin că s-a făcut o nedreptate odată cu transformarea comunei în oraş. Motivele sunt diferite de la caz la caz. Unii, mai tineri, şi-au văzut năruite speranţele că viaţa de noapte se va schimba odată cu noul lor statut. Alţii, mai în vârstă, se plâng, ca şi înainte, de probleme legate de agricultură sau zootehnie.
„Uitaţi, fată! Are 18 ani! Ce condiţii le-a creat domnul primar de oraş, dacă ei nu au discotecă, se duce în toate părţile, vin bătuţi, pentru ce? Le-am zis: faceţi-le şi lor că e tineret”, se plânge, pe uliţă, o femeie. De alături, Ştefan Gâju, are o altfel de nemulţumire. Una deloc urbană: „Am şi eu nişte animale acolo şi un singur hectar de pământ! Îl am aici în fundul curţii! Şi azi noapte, la ora 2, catârii ţiganilor se uita pe geam la mine în casă, am fost nevoit să ies, să fug după ei! Doi a fugit, unul l-am prins cu boabe acolo”.
Lucrurile au mers tot mai prost după „rebranduirea” satului Căzăneşti. Până şi primarul o recunoaşte. Poate că de asta a ajuns, pe lângă pavelele din centru şi utilităţile de la şcoală, să adauge printre proiectele cu care se laudă amenajarea unei toalete în clădirea primăriei. Toaletă care a costat peste 1 miliard de lei vechi, fapt ce e considerat de unii săteni o sfidare. „Am venit şi am spus: "Cetăţeni! Eu n-am utilităţi la primărie!". "Domn primar! Dar nu-i posibil să mergeţi în spatele curţii!", e mai rău ca pe câmp! Le-am realizat!”, crede primarul.
Flămânzi, Balta Roşie.
Oricine trece prin Flămânzi, judeţul Botoşani, de exemplu, are o dilemă: de ce a devenit comuna oraş? Nu multe s-au schimbat aici de când strămoşii „flămânzilor” s-au răsculat, în anul 1907. Cei mai mulţi locuitori trăiesc tot din agricultură. Cândva exista o fabrică de textile în zonă, care s-a închis după Revoluţie. Astăzi, şomajul este în floare. Oamenii sunt nemulţumiţi, dar resemnaţi.
Dumitru Micuţaru a fost primul primar din Flămânzi după ce a fost declarat oraş, în anul 2004. Aşteptările localnicilor au fost uriaşe. Şi dezamăgirile pe măsură.
„Mă gândeam şi eu la vremea respectivă că o să avem nişte facilităţi. Noi am intrat cu titlul ca oraş, dar beneficiile au fost mai rele ca la comună. S-au mărit taxele şi impozitele, n-am putut accesa fonduri europene, nu ne-am putut alinia la alte posibilităţi şi acest titlu de oraş a fost ca o greutate pe spatele flămânzeanului”, spune supărat Micuţaru.
Dacă este să privim logic, din aprilie 2004, satele din jurul Flămânziului au devenit, teoretic, cartiere. Amintesc, însă, mai degraba de Evul Mediu.
Zona Balta Roşie - sau, mai degrabă, cătunul Balta Roşie – e formată din 20 de locuinţe, răsfirate pe un câmp. Iarna, oamenii se tem că vor fi luaţi pe sus cu tot cu case, aşa de tare bate vântul aici. E frig şi nu vezi pe kilometri întregi de jur împrejur ţipenie de om. Iluminatul caselor rămâne un vis frumos pentru localnici. Bătrânii sunt resemnaţi, puţinii tineri e confrunta cu greutăţi uriaşe. Când microbuzul care îi transportă la şcoală e plecat „cu treabă”, copiii sunt nevoiţi să meargă, pe jos, kilometri întregi.
Primarul oraşului Flămânzi recunoaşte ca sunt probleme, dar spune că mare lucru nu poate să facă pentru cetăţenii izolaţi. „Balta Roşie, cătunul Balta Roşie, e o, să zic aşa, o localitate mai îndepărtată de oraşul Flămânzi, unde oamenii se încăpăţânează să nu plece de acolo, unde zic că acolo au crescut, s-au educat, momentan nici nu putem să-i ajutăm mai mult decât atât. Dar sperăm, în perspectivă, în 2015, 2014... 2015, să putem să ducem energia electrică ca să aibă condiţii minime de trai”, spune Dan Oloeriu, primarul Flămânzilor.
Vile uriaşe, fără canalizare
La 100 de kilometri de Flămânzi, în judeţul Suceava, problemele legate de modernizare sunt parcă trase la indigo, în cele câteva localităţi care au fost transformate, la pachet, în oraşe, tot în anul 2004. Multe nici astăzi nu au utilităţi. Spre deosebire de locuitorii din Flămânzi, însă, cei din noul oraş-sat Cajvana, de exemplu, nu au aşteptat niciun ajutor din partea edililor. Cu banii castigati la munca în străinătate, au transformat radical localitatea.
Mai toţi căjvănenii au vile uriaşe, cu sisteme de canalizare proprii. Construiesc fără oprire şi trimit bani celor de acasă. Singurul avantaj pe care l-a adus statutul de oraş a fost înfiinţarea unui liceu în localitate.
„Perioada 2007-2013 a fost o perioadă în care orăşele noi formate şi celelalte oraşe mici şi mijlocii nu prea am avut acces pe tot ce a însemnat accesarea de fonduri europene.(...)Avantajul nostru este însă că mulţi au fost la muncă în afară. Pentru că au fost în afară şi-au schimbat şi mentalitatea, şi acuma nu mai acceptă să nu mai aibă în casă condiţii minime... Şi atunci cum să nu-ţi faci fosă septică, cum să nu-ţi faci baie. Chiar dacă autorităţile sunt impotente din punctul ăsta de vedere şi nu ţi-au adus la poartă...”, spune Gheorghe Tomăscu, primarul din Cajvana.
Ca şi în cazul oraşului Căzăneşti, şi la Cajvana a fost organizat un referendum pentru revenirea la statutul de comună. Deşi cei prezenţi la urne au votat pentru în procent covârşitor , nici in localitatea suceveană consultarea populară nu a fost validată, din lipsă de cvorum.
Poliţia care păzeşte culturile agricole
Există totuşi şi oraşe nou înfiinţate unde încep să răsară semne ale civilizaţiei urbane. În Răcari, Dâmboviţa, o localitate cu 7.000 de locuitori, există o judecătorie. Şi un liceu modern. Cu toate acestea, mulţi orăşeni se ocupă tot cu agricultura. Cei mai înstăriţi fermieri spun că le convine faptul că traiesc la oraş. Motivul: are cine să le păzească recoltele.
„Într-adevăr, aşa este, plătim impozite mai mari, dar trebuie să ne gândim că, fiind oraş, s-a putut înfiinţa şi poliţia locală. (...) Lucru care ne ajută în paza culturilor, pentru că această poliţie care se află la nivelul primăriei patrulează atât prin localitate, cât şi prin terenurile agricole şi de câte ori ne confruntăm cu anumiţi rău-făcători care vor să fure produse agricole, imediat îi anunţăm...”, spune, pe un câmp proaspăt arat, Ioan Achim, unul dintre marii agricultori din zonă şi consilier la primărie.
Primarul din Răcari declară că, deşi nu îndeplinea condiţiile legale, localitatea merita să devină oraş. Măcar pentru a satisface anumite orgolii locale. „În opinia mea, poate e şi un sentiment de mândrie să devină oraş, dar şi tendinţa populaţiei de mai bine”, spune Marius Caraveţeanu.
Dacă te aventurezi dincolo de centrul localităţii, însă, satul îşi arată adevărata faţă. Sunt uliţe neasfaltate şi fără canalizare. Viaţa la ţară îşi urmează, firesc, cursul.
Iar în centru, în zona de blocuri ridicate tot de comunişti, oamenii trăiesc fără canalizare şi cresc păsări în curţi improvizate. Nicolae Gheorghe, unul dintre locatari, munceşte cu ziua, după o viaţă dedicată CFR-ului, fostul său angajator.
Dă grăunţe la găini, mai pliveşte printre răsadurile de ceapă din spatele blocului. Într-o zi, în casa scării, Nicolae Gheorghe a turnat într-o gaură ciment. Ca să nu-i mai iasă apă menajeră de la tot blocul în casă. Ăsta ar fi dezavantajul săteanului de la parter...
Reprezentanţii primăriei ridică din umeri când locuitorii se plâng de condiţiile de trai de la bloc. Canalizare încă nu este, deşi ar fi un proiect deja depus, „din lipsa fondurilor”, spune primarul oraşului. „Am fi avut mari şanse dacă fosta guvernare ar mai fi durat măcar un an de zile”, aruncă acesta o notă politică în discuţie.
Un proiect de lege eşuat
Problema subdezvoltării noilor oraşe a fost adusă în atenţia autorităţilor, în repetate rânduri. Au existat iniţiative legislative care propuneau desfiinţarea celor care nu îndeplinesc condiţiile minime de trai la oraş. În urmă cu patru ani, fostul senator de Alba Nicolae Dobra a supus la vot un astfel de proiect. S-a lovit, susţine acesta, de opoziţia parlamentarilor. Mulţi dintre ei nu voiau să se pună prost cu primarii. Dacă legea se aplica, salariile acestora urmau sa scadă, oraşele redeveneau comune.
„ Ei, aici e şmecheria, că toată lumea încearcă să-şi facă comuna oraş, îi creşte un pic salariile la primărie”, spune Dobra. „Un oraş care are 30.000 de locuitori, are 68 de angajaţi şi un municipiu care are 30.000 de locuitori, dar s-a declarat municipiu după referendum, cineva a avut grijă să-l facă municipiu, are 78 de angajaţi la primărie. Vedeţi aici este fenomenul, care trezeşte şi opoziţia celor care nu vor să se întâmple. Opoziţia primarilor, opoziţia consilierilor locali, opoziţia neamurilor lor - deşi nu câştigă nimica neamurile lor, decât că plătesc impozite mai mari. Este opoziţia celor angajaţi în primărie”.
Dobra susţine că membrii comisiei de administraţie de la acea vreme au lăudat proiectul depus, dar i-au sugerat că nu are şanse să treacă. I-ar fi spus că „nu este momentul”. „Am înţeles şi eu de ce nu era momentul: nu era momentul că venea 2012, cu alegerile parlamentare, cu alegerile locale şi aveam nevoie de mulţi primari care să ne fie vehicole, cum să spun eu, electorale”, recunoaşte fostul senator.
Deşi se plâng că nu au bani pentru investiţii, primarii din oraşele înfiinţate "din pix" nu văd cu ochi buni întoarcerea la viaţa la ţară. „De acum fondurile se îndreaptă spre localităţile mici. (...) Şi ne întoarcem înapoi? Am pierdut o dată când am devenit oraş şi acum devin comună? Şi fondurile, pentru cine sunt? Pentru oraşele mici! Pierd iarăşi?”, se întreabă primarul din Căzăneşti, Stelian Traian.
„Aveţi grijă, că voi încă mai aveţi sate!”
Specialiştii in urbanism consideră însă că transformarea peste noapte a satelor în oraşe nu a dus la nimic bun. Călin Hoinărescu este arhitect şi face parte dintr-o asociaţie europeană a satelor şi micilor oraşe. Colegii săi străini sunt uimiţi când văd ce a devenit satul românesc. „Toţi colegii pe care-i am în această Asociaţie a Târgurilor, Ecovast, spun: "Aveţi grijă, că voi încă mai aveţi sate!". Pentru noi e dezastru. La voi este foarte bine, valorificaţi-l! Un oraş, în adevăratul sens al cuvântului, are un "hinterland" alcătuit din sate care depind în schimbul economic social, cultural de localitatea respectivă, aşa cum şi oraşul depinde satele din jur. Nu cred că cu degetul, arătând o aşezare, poţi să spui: de mâine, eşti oraş!”, spune Hoinărescu.
În plus, noii orăşeni se confruntă şi cu o criză de identitate, crede acesta. Mai ales că România a mai trecut prin sistematizarea satelor, o urbanizare impusă de regimul comunist, ale cărei urme adânci se văd şi după 25 de ani de la Revoluţie. „Atât în regimul comunist, cât şi după, există o presiune a scoaterii din regimul de rural. Pentru că asta înseamnă modernitate. De aia avem şi multe sate în care vedem mici fragmente de locuire urbană, gen trei blocuri trântite în centru, lângă magazinul universal, care s-a expandat, e un fel de mall”, spune antropologul Bogdan Iancu.
„Să-i spui unui localnic că e orăşean şi el, totuşi, să nu aibă avantajele respective, dar să plătească taxe de orăşean... Este un rău care petrubă grav mentalul colectiv. Se simte păcălit şi se simte uşor dezorientat în această dublă ipostază oraşean-sătean. El nu e nici una, nici alta”, adaugă Călin Hoinăescu.
Soluţia, crede acesta, ar fi „un pas înapoi”, în ce priveşte aceste „oraşe-sat”: „Trebuie o politică naţională care să plece de la concluzia clară că noi încă mai suntem un popor de ţărani”.
Statisticile recente par să susţină aceeaşi idee: în România, 35 de municipii şi 215 oraşe cu o populaţie sub 25.000 de locuitori nu au atins încă indicatorii de urbanizare minimi din lege. Ţara noastră este în continuare, cu sau fără noi oraşe peste noapte, statul european cu cea mai mare populaţie în mediul rural.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
