Sari la conținut

DIGICULT. Tezaurul de 1 miliard de euro al Muzeului Literaturii Române stă ascuns în cutii

Tezaurul Muzeului Naţional al Literaturii Române este evaluat la un miliard de euro. Cuprinde cărţi şi documente vechi de peste 500 de ani. Proprietarii imobilului din Bulevardul Dacia, numărul 12, care adăpostea, până de curând, muzeul, au revendicat clădirea. Le-a fost restituită prin hotărâre judecătorească emisă de Tribunalul Bucureşti, în anul 2002.

„În 1998, a apărut un domn Emanoil Rudeanu care ne-a anunţat că va revendica această casă, el şi o verişoară a sa, doamna Quaranta Kretzulescu di Yullino, care nu locuia în ţară”, povestește Elena Fluerașu, fost angajat al muzeului.

La peste jumătate de secol de la fondarea Muzeului literaturii, sub conducerea lui Perpessicius, instituţia a fost somată să evacueze spaţiul din centrul Bucureştiului.

Echipa DIGICULT a stat de vorbă cu istoricul Mihai Sturdza, actualul proprietar al imobilului din Bulevardul Dacia nr. 12 şi cu angajaţii muzeului şi a aflat povestea mult contestatei retrocedări.

„Făcând proces unui muzeu, am fost implicit acuzat că vreau să-i dau afară în stradă, că îl omor pe Eminescu”, spune Mihai Sturdza, istoric, actualul proprietar al clădirii.

S-au scris articole de presă, s-au organizat mitinguri de protest, s-au semnat petiţii pentru salvarea patrimoniului muzeului, fără niciun rezultat.

Suntem extrem, extrem de fragili noi ca naţie din punct de vedere al identităţii noastre. Încet încet noi renunţăm foarte uşor la valorile naţionale”, afirmă Ioan Cristescu, director al MNLR.

Muzeul Literaturii se află în administrarea Primăriei Capitalei. După ce imobilul le-a fost retrocedat proprietarilor, aceştia au cerut Consiliului General al Bucureştiului plata unei chirii.

Primarul a propus aprobarea de urgenţă a unui buget pentru închirierea unui spaţiu nou, adecvat muzeului. Consilierii municipali au susţinut... că nu au fonduri. Cum Primăria nu a avut nici bani, nici bază legală pentru plata retroactivă a chiriei, oficialităţile au căutat un nou spaţiu pentru expunerea tezaurului muzeal. Nu s-a găsit, nici până astăzi.

Toate valorile au fost anulate şi există una singură, banul. Pentru un unicat nu există contravaloare în bani”, declară Lucian Chișu, cercetător ştiinţific MNLR.

Prins între întârzieri birocratice, moşteniri şi procese, fondul Muzeului Naţional al Literaturii va fi depozitat, temporar, într-un spaţiu special amenajat, la Casa Presei Libere. Primăria, în a cărei administrare se găseşte Muzeul Literaturii, a dat un comunicat oficial.

„Tezaurul din Muzeul Naţional al Literaturii Române va fi protejat. În urma evaluării mai multor imobile, primarul general, Sorin Oprescu, și ministrul culturii, Kelemen Hunor, au convenit asupra unui spațiu adecvat depozitării obiectelor de patrimoniu aflate în Muzeul Naţional al Literaturii Române. Au început procedurile interne de pregătire a mutării în incinta Casei Presei, în spaţiul administrat de CNI CORESI”, precizează Primăria Capitalei.

Directorul instituţiei, Ioan Cristescu, crede că, pentru moment, spaţiul permite conservarea, păstrarea şi securizarea patrimoniului. Dar nu poate îndeplini funcţia de bază.

„Din punct de vedere al misiunii unui muzeu, la ora actuală nu vom putea îndeplini o misiune importantă, cea de valorificare a patrimoniului”, susține directorul MNLR.

Ce înseamnă, de fapt, tezaurul patrimonial al Muzeului Literaturii? Scrisori şi obiecte care le-au aparţinut scriitorilor români; o Biblie tipărită în anul 1688 cu sprijinul lui Şerban Cantacuzino; cărţi vechi şi rare păstrate în Sanctuarul Cărţii, documente istorico-literare, lucrări de artă plastică, periodice, obiecte şi mobilier memorial, manuscrise ale operelor marilor scriitori români, de la Sadoveanu la Eliade, Vasile Voiculescu, Panait Istrati sau Ion Minulescu.

Unicatul e un lucru cu care nu te poţi juca”, adaugă Lucian Chișu.

„În cifre înseamnă aproape 300.000 de manuscrise şi fotografie, înseamnă o pinacotecă cu câteva sute de lucrări de artă plastică, înseamnă mobilier vechi, şi înseamnă foarte multă carte rară şi veche”, menționează Ioan Cristescu.

Pe lângă tezaurul de carte, muzeul mai deţine propria editură, revista Manuscriptum, publicaţie istorico-literară, şi are în custodie, primite prin donaţie, 6 case memoriale, organizate în reţea proprie:

"Tudor Arghezi - Mărţişor", "George şi Agatha Bacovia", "Liviu şi Fanny Rebreanu", "Ion Minulescu - Claudia Millian", "Alexandru Ciorănescu" şi "Mihail Sadoveanu".

Istoria Casei Scarlat-Kretzulescu

Puţini ştiu, însă, faptul că imobilul, cunoscut sub numele de Casa Scarlat-Kretzulescu, are o istorie interesantă.

Clădirea a fost construită în anul 1893, de marele Vornic Alexandru Villara, pentru a o oferi ca zestre fiicei sale, la căsătoria cu Scarlat Kretzulescu. După cel de-al Doilea Război Mondial, odată cu naţionalizarea, comuniştii au confiscat casa de la proprietarii de drept. Clădirea a adăpostit, pe rând, un pension de fete, biblioteca Ambasadei germane şi Muzeul Româno-Rus.

Elena Fluieraşu a lucrat la Muzeul Literaturii din anul 1972. Timp de aproape 40 de ani, a fost martoră la toate schimbările prin care a trecut Muzeul literaturii. Cel mai greu, spune domnia sa, a fost în perioada comunismului.

Eram obligaţi să ducem expoziţii la uzinele Republica, 23 august, să-i silim pe muncitorii ăia care abia ieşeau din schimb să ne asculte conferinţele, noi cărând în cârcă panourile de expoziţie”, își amintește Elena Fluierașu.

În ciuda cenzurii şi a controalelor drastice din partea tovarăşilor din comitetul de partid sector 1, echipa muzeului a reuşit să publice scriitori interzişi, a lansat ideea de reabilitare a Avangardei româneşti şi a fost prima instituţie care a editat „Romanul adolescentului miop” al lui Mircea Eliade.

„Am fost prima instituţie care l-a editat în 1980 pe o hârtie mizerabilă, vreau să vă spun, hârtie pentru împachetat că n-aveam prea mulţi bani. Am fost prima instituţie care s-a gândit să continuie ediţia integrală Eminescu începută de Perpessicius”, mai spune ea.

Continuarea ediţiei a fost preluată de eminescologul Petru Creţia şi academicianul Dimitrie Vatamaniuc.

„Domnul Vatamaniuc s-a luptat cu jumătate din Comitetul Central ca să poată fi publicate volumele 9-11, şi apoi 12 şi 13, Eminescu publicistică. Acum primea aprobarea, a doua zi se anula aprobarea întrucât nu ştiu care articol al lui Eminescu, minţile luminate de atunci, sigur, nu ştiu care articol al lui Eminescu are iz naţionalist”, adaugă fosta angajată a MNLR.

Cum a ajuns Mihai Sturdza în posesia clădirii

În prezent, imobilul în care a funcţionat timp de aproape jumătate de secol Muzeul Naţional al Literaturii Române se află în totalitate în proprietatea istoricului Mihai Sturdza.

Echipa DIGICULT a stat de vorbă cu proprietarul pentru a afla cum a ajuns în posesia clădirii.

„Au fost două doamne, ultimele moştenitoare, două cumnate. Una din dânsele care avea jumătate din clădire a dat-o unui nepot şi doamna Kretzulescu, italiană după tată, româncă după mamă, mama ei era sora Marthei Bibescu, neavând copii a fost liberă să dea moştenirea dânşii cui voia.Mi-a dat-o mie deci am fost proprietar şi mai sunt proprietar”, spune istoricul.

Casa Scarlat Kretzulescu a fost moştenită de două descendente ale familiei. 50% i-au revenit Emanuelei Kretzulescu, născută Quaranta di Zulino şi 50%, Alexandrinei Kretzulescu. Acestea le-au lăsat procentele lor, prin moştenire, lui Mihai Sturdza şi Emanoil Nicolae Rudeanu.

„Acest muzeu care este monument istoric pe lista monumentelor istorice emise de minister la poziţia 10, este şi monument de arhitectură, are încărcătura culturală şi istorică pe care v-am spus-o, această clădire a fost vândută de domnul Rudeanu domnului Mihai Sturdza”, spune Elena Fluierașu.

În anul 2013, Mihai Sturdza a cumpărat jumătatea moştenită de Emanoil Nicolae Rudeanu, pentru suma de 2.000.000 euro, devenind astfel unic proprietar al Casei Scarlat-Kretzulescu.

Istoricul este nemulţumit de faptul că a fost ignorat de autorităţi şi susţine că, împotriva acuzelor care i se aduc, în familia sa au fost personalităţi importante care au sprijinit întotdeauna cultura.

„Domnitorul Mihail Sturdza a înfiinţat prima instituţie universitară din Iaşi, Academia Mihăileanu şi ca să nu citez şi pe alţii, D. A. Sturdza primul ministru liberal şi-a consacrat toată viaţa îmbogăţirii colecţiilor Academiei Române”, spune el.

De cealaltă parte, angajaţii muzeului trăiesc o dramă şi se ocupă, acum, de evacuarea imobilului. Dincolo de acte şi procese, a existat şi o latură mai sensibilă. Emanoil Nicolae Rudeanu bătuse palma cu fostul director al instituţiei, Alexandru Condeescu şi făcuse un legământ, o promisiune.

„Dacă dânsul va câştiga această clădire prin proces, o va lăsa în destinaţia ei actuală, rugându-se de noi să-i oferim doar o cămăruţă. Am citat exact din vorbele domnului Rudeanu. O cămăruţă în care să facă o fundaţie. Am crezut că înţelegerea funcţionează”, afirmă Elena Fluierașu, fostă angajată a Muzeului Național al Literaturii Române.

Timp de 13 ani, negocierile nu au dus nicăieri, actualul proprietar a cerut chirie, dar nu s-a plătit, din lipsă de fonduri.

„S-a ajuns, din partea avocatului meu, la suma de 30.000 de euro pe lună. Este o sumă foarte mare. Eu înţeleg că n-o au şi bineînţeles muzeul imediat a spus nu numai că n-avem banii dar nici nu putem plăti pe 13 ani”, mai spune Mihai Sturdza.

A urmat evacuarea. Pentru că Muzeul Literaturii Române nu a fost şi, se pare, nici nu este o prioritate pentru nimeni.

„Această chestiune că nu am avea nevoie de un muzeu al literaturii mi se pare echivalentă cu afirmaţia unui arbore care spune că nu are nevoie de rădăcinile lui”, consideră Lucian Chișu, cercetător ştiinţific MNLR.

Rămân în urmă istoria unui loc încărcat de istorie, un tezaur depozitat în cutii la Casa Presei Libere, valori de patrimoniu inestimabile care nu mai pot fi expuse publicului, un moştenitor care s-a luptat ani de zile cu autorităţile, lipsă de fonduri dar şi de decizii înţelepte la momentul potrivit.

Un cerc vicios, atât de familiar, nouă românilor.

„Literatura mai mult decât altele exprimă identitatea naţională”, afirmă Ioan Cristescu, director al MNLR.

O identitate, din păcate, de prea multe ori ignorată cu bună ştiinţă.