Sari la conținut

Otto Dix, artistul care a zugrăvit imaginea necosmetizată a războiului

La 100 de ani de la izbucnirea Primului Război Mondial, o parte din gravurile artistului german Otto Dix au ajuns şi la Bucureşti, într-o expoziţie găzduită de Muzeul Naţional de Artă al României.

Peste 60 de milioane de soldaţi au luptat în Primul Război Mondial, iar un soldat din şase a murit. Alte milioane au purtat cu ei, o viaţă întreagă, traumele lăsate de experienţa frontului.

Unii şi-au găsit alinarea în artă. Au ţinut jurnale şi au scris cronici de război, au publicat romane sau volume de poezie inspirate din experienţele cumplite prin care au trecut. Aproximativ 3 milioane de poezii de război au fost scrise doar în Germania, în primele şase luni de conflict.

Unul dintre cele mai cunoscute şi influente romane de război i-a aparţinut scriitorului francez Henri Barbusse şi a apărut în anul 1916, în urma experienţei autorului pe front. Un an mai târziu, romanul lui Barbusse „Le Feu” a obţinut prestigiosul premiu literar Goncourt iar până la finele războiului, romanul a fost vândut în 200.000 de exemplare.

În artele vizuale, germanul Otto Dix a fost unul dintre cei mai importanţi şi mai influenţi artişti plastici ai secolului XX. Desenator, pictor şi gravor, Otto Dix s-a înrolat benevol în armata germană în timpul Primului Război Mondial. Pasiunea sa pentru desen a fost singura care l-a ajutat să facă faţă experienţelor cumplite prin care a trecut, timp de 4 ani, pe front.

„Dix a avut o perioadă, înainte de război, de influenţa suprearealismului, a cubismului. Practic, a intrat în război cu o oarecare inconştienţă şi a descoperit acolo o dramă permanentă pe care el a suportat-o făcând foarte multe desene”, spune Dana Crișan, curatorul expoziției Otto Dix de la București.

La șase ani după terminarea războiului, în anul 1924, Otto Dix a reunit sub titlul „Der Krieg” 50 de gravuri, un portret autentic şi dur al experienţelor trăite pe front, în Flandra.

„Există mărturia unui prieten al lui Dix care l-a întâlnit întâmplător în tranşee atunci şi Dix i-a arătat sute de desene şi a rămas uluit prietenul lui spunând cum a avut el puterea de concentrare să facă tot ce-a făcut când eu nu mai sunt în stare să fac nimic între bombe şi incendii”, spune Dana Crișan.

Gravurile lui Otto Dix denunţă cruzimea, teroarea, atrocităţile comise în vreme de război. Suferinţa şi moartea sunt personajele principale.

Apare armata, de ambele părţi, în care sunt arătaţi soldaţii germani, ei înşişi sunt victimele gazului în momentul în care, în tehnica de război, apare gazul otrăvitor şi este o gravură în care apar mai multe personaje adormite dar de fapt aceşti soldaţi sunt morţi, gazaţi. I se reproşa duritatea foarte greu de expus, de câte ori intra într-o galerie cu o mare achiziţie erau probleme, lucrările lui nu puteau fi lăsate pe perete, practic n-au putut fi expuse publicului care era atât de şocat”, spune Dana Crișan.

„Multă lume a comparat această serie de gravuri cu gravurile lui Goya pentru dezastrele războiului şi nu întâmplător pentru că el foloseşte o tehnică similară şi sunt câteva compoziţii în expoziţie care-l evocă pe Goya extraordinar”, adaugă ea.

Gravura de război a existat încă din secolul al XVII-lea. Celebrul gravor francez Jacques Callot a realizat seria de lucrări „Les Miseres et les Malheurs de la guerre" având ca temă Războiul de 30 de ani.

Un secol mai târziu, pictorul spaniol Francisco de Goya a ilustrat în gravurile sale dezastrele războiului de independenţă spaniol: victimele, execuţiile, jafurile, foametea, imaginea înspăimântătoare a morţii. Aceeaşi pe care a ilustrat-o şi Otto Dix în seria sa de gravuri.

„Acelei lumi dezlănţuite de după război i-a pus în faţă o imagine înspăimântătoare pentru că una din compoziţiile lui mari în pictură s-a intitulat „Tranşeea" şi era un maldăr de cadavre, foarte greu receptată de publicul larg, foarte greu de expus, când s-a pus problema să fie expusă”, spune Dana Crișan.

Influenţat de noul obiectivism, artistul german a preluat în lucrările sale şi teme mai puţin controversate, mai accesibile publicului larg: scene din viaţa de zi cu zi, din perioada interbelică.

„Epoca de după război, anii 20, în care oarecare libertate economică, adică oarecare bunăstare economică şi o viaţă, o defulare a întregii lumi după cataclismul războiului duce la imagini ale excesului, pe care el le vede, şi chiar şi atunci când face portretul unor personaje pe care le admiră. Toate aceste imagini ale societăţii, ale distracţiei, ale viciilor, ale catastrofelor personale, toate sunt marcate de viziunea asta a lui dură şi totdeauna zice nu pot să fac altfel decât văd, aşa văd eu, ăsta este adevărul meu”, spune Dana Crișan.

Un adevăr care a dat naştere, în gravurile lui Otto Dix, unor imagini care surprind consecinţele războiului cu o acurateţe ce ar putea oricând concura cu fotoreportajul din zilele noastre.