Sari la conținut
News Alert

PASTILA DE LIMBĂ. Ce înseamnă „odicolon” și „chelerete”, pentru a evita chirițismele

Genul acesta de calchiere a dat naştere chiriţismelor şi, mai departe, furculisioanelor, nişte aberaţii în faţa cărora te umflă râsul: „dommage en champignons” pentru „pagubă-n ciuperci”, „bataille de jeu” pentru „bătaie de joc” sau „grand fromage” pentru „mare brânză". Însuşi cuvântul „furculision" este o scorneală a lui Guliţă, al cărui profesor de franceză tocmit de „maman” se dovedeşte a fi un impostor şi un ignorant. Iar dacă „furculision” e „furculiţă”, fireşte că „fripturision” e „friptură”. Şi tot aşa.

În loc de limba franceză, la mare preţ pe vremea aceea în Moldova, dar nu numai, Chiriţa şi Guliţă produc o limbă-surogat, care nu face decât să-i expună ridicolului. Iar dacă mai vreţi o dovadă, să ne aducem aminte că, ajunsă la Paris, Chiriţa traduce numele străzii Geoffroi Marie prin „mi-i frig, Marghioală”.

Nu mai trebuie spus cât de mare e influenţa limbii franceze asupra limbii române. Foarte multe cuvinte româneşti au, se ştie, etimologie franceză. Anumite cuvinte sau sintagme au fost preluate ca atare în română: savoir-faire, savoir-vivre, chef (cu sensul de „maestru bucătar”) etc.

Alte cuvinte au rămas în limba română prin forme care se îndepărtează foarte puţin de originalul francez: bonjur, pardon, mersi, parfum, apropo, suvenir, papion, promenadă. La altele, îndepărtarea e un pic mai pronunţată: portofel pentru portefeuille, portmoneu pentru portemonnaie, portmantou pentru portemanteau, fotoliu pentru fauteuil, doliu pentru deuil (unde etimologia primă este latinescul „dolium”), bomboană pentru bonbon.

Şi fiindcă tot vorbim despre influenţa francezei asupra limbii române, vă propunem două cuvinte a căror origine franceză, deşi evidentă, are altă logică de adaptare la mediul românesc decât cuvintele prezentate mai devreme.

Primul dintre ele este „odicolon” sau „apă de colonie”. Cuvântul are o sonoritate arhaic-livrescă şi e de fapt traducerea substantivului compus „eau de Cologne”. Odicolonul a fost lansat pe piaţă la începutul secolului al optsprezecelea, de un francez pe nume Jean Marie Farina, şi a ajuns pe teritoriul de astăzi al României în perioada domniilor fanariote. Avem de-a face, în acest caz, cu o traducere care respectă în primul rând scheletul consonantic al originalului francez. Prin urmare, „odicolon” este egal cu „eau de Cologne”.

Al doilea cuvânt are o poveste şi mai interesantă. Este vorba de regionalismul „cheleretă”, despre care la prima vedere n-ai spune că are vreo legătură cu atât de banalul ceas de mână (sau cu vechiul ceas de buzunar). Şi totuşi, „cheleretă” asta înseamnă: ceas.

Regionalismul s-a păstrat ca atare în anumite zone din nordul Ardealului. Geneza lui se leagă de trecerea trupelor lui Napoleon prin această regiune, în drum spre Rusia. Când voiau să ştie în ce moment al zilei se aflau, soldaţii îi întrebau pe localnici: „Quelle heure est-il?” (Cât e ceasul?) Repetată de multe ori, formula „Quelle heure est-il?” a produs regionalismul „cheleretă”.

De altfel, am mai vorbit despre felul cum stâlcesc românii diverse cuvinte din franceză, inclusiv substantive proprii, când am amintit de metamorfozarea generalului Henri Mathias Berthelot în „Burtălău”. Însă cazul francez nu e singurul în care calapodul carpatin modifică hazliu un cuvânt sau altul.

Fotbalistul şi apoi antrenorul basc José Ramón Alexanco a devenit, odată ajuns la Craiova, Nea Sandu. Iar îndemnul „Leave the kids alone” din piesa „Another brick in the wall” a lui Pink Floyd s-a transformat în „Liviu Chiţălău”.