Sari la conținut

PASTILA DE LIMBĂ. Enunţuri caraghioase sau năstruşnice auzite în 2015

Radu Paraschivescu:

E vorba despre stângăcii aproape duioase, despre bâjbâieli şi bâlbâieli nevinovate, despre şuturi cu stângul în dreptul bunei exprimări. Ele vin din afaceri, din politică, din media, din sport sau din alte domenii ale vieţii de zi cu zi. Vă propun să zăbovim asupra câtorva dintre ele.

Prima care îmi vine în minte aparţine unui realizator de emisiuni TV în care primează onomatopeele şi blondele nurlii. Ea sună astfel: „Mihai Tatulici a primit numele unei străzi în localitatea în care s-a născut”. Omul nostru a vrut să spună una şi i-a ieşit pe gură alta. Asta pentru simplul motiv că nu Mihai Tatulici a primit numele unei străzi, ci o stradă a primit numele lui Mihai Tatulici.

Îmi aduc aminte şi de un fotbalist din Liga 1 care a reuşit, după o perioadă de strădanii, să marcheze pentru prima dată într-un meci oficial din campionatul intern. Euforic şi zăpăcit, tânărul a făcut o declaraţie care l-a prins în capcana logicii: „Sper ca acest gol să nu fie nici primul, nici ultimul din Liga 1”. Se prea poate ca fotbalistul să mai înscrie şi în alte meciuri, însă până şi un entuziast de calibrul lui trebuie să admită că primul gol e primul. Nu al treilea, nu al şaptelea.

Când văd un microfon şi-o cameră de televiziune, destui semeni de-ai noştri simt nevoia irepresibilă să filozofeze, să devină gravi, să transmită un mesaj înţelept. Este şi cazul unui preşedinte de federaţie, care a găsit de cuviinţă să atragă atenţia că după ploaie iese soarele şi să ne facă tuturor abonament la optimism. Panseul distinsului domn este următorul: „Din păcate, de câte ori se pierde câte un tren, mai există un vagon”. Metafora feroviară îşi ratează menirea din cauza stângăciei cu care a fost formulată. Fireşte că, în loc de „din păcate”, s-ar fi cuvenit să avem un „din fericire”, dat fiind că mesajul este totuşi pozitiv. În afară de asta, autorul confundă trenul cu vagonul şi vagonul cu peronul. Cine are răbdare să descâlcească enunţul descoperă într-un târziu că sensul lui trimite la speranţă, la perseverenţă şi la faptul că un tren pierdut nu înseamnă o dramă, câtă vreme vor opri şi altele în gara vieţii.

Tot din categoria filozofemului de plastic face parte şi cugetarea unui om politic care a deprins, se vede treaba, tainele şi subtilităţile navigaţiei. Constatarea lui are un je ne sais quoi aproape pascalian: „Nu poţi pune o barcă pe apă dacă nu ai apă sub ea”. Enunţul îmi aminteşte de felul în care, şmecheri nevoie mare, deformam legea lui Arhimede după ce scăpam de la orele de fizică: „Orice corp scufundat în apă se udă”.

Era păcat să nu avem în distribuţie şi un domn care se recomandă drept psiholog-parapsiholog şi care, în această calitate, susţine că discută cu tot felul de oameni mutaţi la loc cu verdeaţă. N-a trecut mult de când respectivul domn a făcut o afirmaţie care a smuls oftat după oftat din piepturile naivilor: „Am vorbit mai rar în ultima vreme cu regretata Marioara Zăvoranu fiindcă a trebuit să vorbesc concomitent şi cu defunctul Vadim Tudor”. Dacă agenda îi va permite parapsihologului nostru, poate că vom reuşi să aflăm, prin intermediul dumisale, ce mai fac Tamerlan, Ivan cel Groaznic, Edith Piaf, Rasputin, Gică Petrescu, Marie Curie, Charles Dickens şi căţeluşa Laika.

Închei cu zguduitoarea confesiune a unui fost primar de sector: „Pe o sită folosită în bucătărie la scurs macaroanele mi-a apărut chipul lui Isus Cristos”. Mă bucur că există, iată, şi oameni care au curajul mărturisirii. Stimulat de ei, afirm la rându-mi că am observat, într-un amurg violet, nasul lui Constantin Tănase sprijinit de ibricul în care îmi fac cafeaua. Ca să nu mai spun că, în a treia sâmbătă a fiecărei luni, Cosette, pisica alături de care îmi pregătesc textele pentru „Pastila de limbă”, recită a patra strofă din al doilea cânt din „Peregrinările lui Childe Harold” de Byron. Şi nu oricum, ci în etruscă şi de la coadă la cap.