Sari la conținut

Pastila de limbă | Prima sau ultima impresie contează?

Scriitorul Radu Paraschivescu a promis să vorbească, din când în când, despre câte unul dintre clişeele limbii române. Își respectă în această ediție a emisiunii promisiunea şi o face vorbindu-vă nu despre unul, ci despre două dintre aceste clişee.

Radu Paraschivescu: Înainte, fie-mi permis să mai spun o dată că recursul la clişee sau la locuri comune este una dintre modalităţile perverse de îmbolnăvire a limbii şi de urâţire a exprimării. Dac-ar fi să fac o comparaţie medicală, aş asemăna clişeele cu diabetul, o afecţiune cu atât mai primejdioasă cu cât nu doare.

Clişeele nu au nimic dureros gramatical, nu conţin erori sau orori lexicale, confuzii de termeni, dezacorduri sau buclucuri ortografice. În schimb, ele au un fel neplăcut de-a asfalta limba şi de-a face din ea o sumă de platitudini recitabile oricând, cu mintea pe pilot automat. Tocmai de aceea am spus despre clişee că sunt „trandafirii de plastic din vaza unei limbi" şi că folosirea lor abuzivă transformă limba în care comunicăm în ceva ce am numit „româna cu fixativ".

Nu o să vorbim despre un clişeu, ci despre două. De ce? Fiindcă e vorba de două formule în oglindă, care seamănă ca structură şi au acelaşi număr de cuvinte, dar au sensuri diametral opuse. Mai mult decât atât, fiecare dintre aceste clişee îl anulează pe celălalt. Are loc, cu alte cuvinte, un fenomen de desfiinţare reciprocă. Şi totuşi, ambele clişee rezistă pe baricadele limbii de plastic şi sunt folosite mai des decât s-ar cuveni. Şi fiindcă n-are rost să mai amânăm dezvăluirea lor, iată-le, în maiestuoasa lor simplitate şi inutilitate: PRIMA IMPRESIE CONTEAZĂ, respectiv ULTIMA IMPRESIE CONTEAZĂ.

E suficient să citiţi aceste formule o dată şi vă veţi convinge că valabilitatea uneia dintre ele echivalează cu lipsa de noimă a celeilalte. Dacă prima impresie contează, atunci ultima impresie nu mai are niciun rost pe lume şi invers, dacă ultima impresie contează, e perfect inutil să faci o primă impresie bună. Însă chiar dacă aceste două clişee nu pot fi valabile împreună, lumea nu renunţă la niciunul dintre ele. Fiecare are simpatizanţii şi utilizatorii lui devotaţi, fără ca lipsa de conţinut a acestor formule să mire pe cineva.

După cum am spus cu un alt prilej, a vorbi în clişee înseamnă a spune ceva fără a transmite nimic. În 1978, după Campionatul Mondial de fotbal din Argentina, un întreprinzător din Buenos Aires a vândut pungi cu aer sud-american unor naivi de pe alte continente. Şi, culmea, a găsit clienţi. Nimicul a fost comercializat pe post de ceva. Un lucru asemănător se întâmplă şi cu clişeele, care sunt de fapt un contur fără conţinut. Cine le foloseşte încearcă, la fel ca sud-americanul nostru, să plaseze nişte pungi goale în care s-ar afla, vezi Doamne, aerul ideilor.

Prima impresie contează” este, la drept vorbind, o absurdă invitaţie la lene. Dac-ar fi să luăm de bun acest clişeu, înseamnă că un scriitor ar trebui să scrie o singură carte bună: pe cea de debut. Iar o echipă de volei n-ar avea de câştigat decât primul meci din campionat.

Prima impresie fiind bună, succesul ar veni de la sine în ambele cazuri. Scriitorul ar fi premiat oricât de prost ar scrie de la a doua carte încolo, voleibalistele ar câştiga titlul naţional chiar dacă victoria iniţială ar fi urmată de o serie lungă de înfrângeri. Inutil de spus, ambele ipoteze sunt aberante.

În ceea ce priveşte clişeul „Ultima impresie contează”, el poate fi valabil doar pentru amnezici sau ramoliţi. Nu poţi să judeci sau să apreciezi pe cineva doar în temeiul ultimului gest sau al ultimei vorbe. O patinatoare nu va primi o notă mare dacă îşi va încheia exerciţiul cu o săritură formidabilă după trei căzături, un ministru nu va scăpa de remaniere dacă după opt decizii proaste va lua o decizie bună, iar un criminal nu va fi iertat dacă va depune flori la mormântul victimei pe care a hăcuit-o cu satârul.

Împreună, aceste două clişee sau platitudini încearcă să ne inducă ideea că totul se reduce la un joc al aparenţelor. Ar fi periculos să credem aşa ceva, ştiut fiind că de multe ori jocul impresiilor provoacă moartea realităţii. De contat nu contează nici prima, nici ultima impresie. Lucrul cu adevărat important e ce faci între impresii: cum munceşti, cum te porţi, cum gândeşti, cum trăieşti. Restul e vorbărie de doi bani. Sau praf în ochi.