Sari la conținut

PASTILA DE LIMBĂ. Retezarea cuvintelor: „Ești obo sau ești plicti?”

Ce înseamnă asta? De cele mai multe ori, mai cu seamă în exprimarea orală, înseamnă retezarea cuvintelor şi folosirea doar a primelor silabe din fiecare cuvânt. Logica e simplă: ajunge să rosteşti silabele de început ale cuvintelor şi interlocutorul va avea în minte cuvintele în integralitatea lor. Fireşte, asta se întâmplă doar într-un mediu neprotocolar, ferit de convenţii şi de rigori. Nu putem folosi cuvinte retezate într-o comunicare ştiinţifică sau într-un discurs. Aceste invenţii (care nici măcar nu sunt atât de noi cum aţi crede, unele având deja câteva decenii) se folosesc exclusiv în dialoguri colocviale, între prieteni şi colegi sau în familie.

Exista cu vreo câţiva ani în urmă o reclamă TV în care o fată niţeluş blazată şi un băiat cam stingher stăteau la masă într-o cofetărie, la un suc şi o prăjitură. După ce maimuţăresc împreună limbajul anglo-acronimic de azi (omg, brb şi altele), băiatul întreabă: „Eşti obo?”. Fata surâde subţire şi răspunde: „Nu, sunt plicti”. „Obo” de la „obosită” şi „plicti” de la „plictisită”, desigur.

Trebuie observat că în acest tip de comunicare amputată nu e vorba doar de grabă, ci şi de o formă de apropiere, de afecţiune şi poate chiar de intimitate care se încheagă între vorbitori. Folosind jumătăţi de cuvinte, ei se familiarizează unul cu altul şi devin dezinvolţi în exprimare şi mai ales în comportament. Sau cel puţin asta pretind. Funcţionează aici un soi de alint sau de răsfăţ specific adolescenţi, dar pe care îl întâlnim uneori şi la vârste mai înaintate.

Pe un alt palier, care presupune o anume inventivitate, există situaţii în care vorbitorii îşi construiesc un cod de comunicare pe care ceilalţi pur şi simplu nu-l înţeleg. Asta înseamnă fie că scornesc cuvinte cu sonoritate romantică sau, dimpotrivă, caraghioasă, fie că modifică în registru comic sau liric cuvinte deja existente.

Spuneam că procedeul de-a folosi doar bucăţi de cuvinte nu e nou. Şi nu e. Chiar şi cei care sunt astăzi de vârsta mea ţin minte că, pe vremea când erau elevi, geografiei i se spunea tot „geogra”, iar matematicii tot „mate”. Cel care preda, asculta şi punea note era de cele mai multe ori „proful”, iar proful care avea grijă de clasa ta şi care era un fel de cloşcă didactică era „dirigul" sau „diriga” (eventual „dirul” sau „dira”), nicidecum dirigintele sau diriginta. Era vremea când până şi revista de ideologizare a studenţilor, „Convingeri comuniste” (poreclită subversiv „Constrângeri comuniste”), intra în logica abrevierii şi devenea, prin alăturarea primei silabe de la fiecare cuvânt, „Coco”. Un nume mai degrabă de papagal decât de organ de presă, ceea ce ne aduce subtil aminte că oamenii de succes erau cei care aveau papagal.

Revenind, ce ne facem cu liota de cuvinte trunchiate? Le considerăm greşeli sau derapaje ale limbii? Nici vorbă. Ele compun pur şi simplu un cod de comunicare care funcţionează în paralel cu limbajul de manual care respectă la centimă regulile şi prevederile gramaticale. Nu e cazul să fim mai catolici decât papa. Trebuie doar să fim atenţi şi să nu lăsăm acest tip de limbaj să înlocuiască total vorbirea curentă.

Altfel, să recunoaştem că şi noi recurgem destul de des la semicuvinte. Ni se mai întâmplă şi nouă să spunem „Nu uita că la unu trebuie să-l iei pe cel mic de la grădi” în loc de „Nu uita că la unu trebuie să-l iei pe cel mic de la grădiniţă”. Sau „Te sun când plec de la edi” în loc de „Te sun când plec de la editură”. Sau „Mă duc la cofetărie să iau nişte prăji” în loc de „Mă duc la cofetărie să iau nişte prăjituri”. Ca să nu mai spun de omniprezentul „iubi”, un apelativ tandru şi ambigen care, în funcţie de interlocutor, poate să însemne „iubito” sau „iubitule”.

Recunosc cu sinceritate, există totuşi două jumătăţi de cuvinte care îmi zgârie urechea: „frumi” în loc de „frumuşică” şi „suri” în loc de „surioară”. E o opţiune pur personală, dar n-aş sfătui pe nimeni să le folosească pe post de alint. Sună prost, nefiresc şi, nu ştiu cum să spun, kitschos.