Sari la conținut

Documentarul care ne îndeamnă să redescoperim România   

„Bisericile de lemn sunt în primul rând specific ţărăneşti. Noi avem un specific naţional preponderent rural şi nu cred că trebuie să ne fie ruşine cu asta pentru că face diferenţa între noi şi alte culturi”, spune Kiki Vasilescu, regizor.

„E un lucru extrem de neplăcut să îţi dai seama că ai trecut pe lângă nişte evenimente şi că nu le-ai consemnat, şi că nu există imagini, nu există dovezi, ale trecerii noastre prin timp”, afirmă Copel Moscu, regizor.

„Sunt exotice. Reprezintă ceva unicat, care evident nu se pot compara cu alte monumente baroce sau extrem de grandioase, dar într-o lume globalizată în care toată lumea îşi pierde identitatea, mie mi se pare foarte important să le conştientizăm, să le redescoperim”, povestește Kiki Vasilescu.

De curând, o mână de cineaşti au străbătut ţara în lung şi-n lat ca să filmeze 12 biserici de lemn construite în secolul XIX, astăzi uitate şi abandonate. Câteva se afla în paragină, dar toate au o frumuseţe deosebită şi sunt adevărate bijuterii ale culturii tradiţionale din România. Scopul documentarului „Biserici de lemn din Romania” este să arate lumii întregi cât de frumoasă este, de fapt, ţara noastră.

„Stând un an de zile în America, am constatat că America este o ţară urâtă, dar bine filmată şi fotografiată. România e frumoasă, dar până acuma a fost urât fotografiată şi urât filmată”, afirmă Kiki Vasilescu.

„Am constatat că sunt alte perle, deşi sunt din lemn, sunt alte perle ale României pe care le poţi prezenta şi o parte din acestea sunt chiar bisericile de lemn, aceste biserici care sunt mult mai mici decât cele care sunt patrimoniu UNESCO, dar păstrează aceeaşi valoare şi acelaşi tip de arhitectură şi aceeaşi dragoste cu care au fost făcute”, povestește Cristina Iordache, producător.

„Patrimoniul cultural, dacă nu este cunoscut, nu are nicio valoare, în sine. El este important numai dacă este adus la cunoştinţa publicului, dacă oamenii ştiu despre el. Altfel imaginaţi-vă că este ca şi cum cea mai frumoasă bijuterie din lume ar fi închisă într-un seif din ziua în care a fost făcută şi n-ar vedea-o nimeni niciodată. Asta n-ar folosi nimănui, nimeni n-ar putea să îi aprecieze frumuseţea”, spune Virgil Nițulescu, director general al MTR.

Aceste biserici, izolate în adevarate colțuri de rai, ar putea atrage anual mii de turiști, ar putea crește economia locală și ar putea aduce prosperitate comunitaților din care fac parte. Realizatorii documentarului și-au dorit ca aceste lăcașuri sfinte să fie cunoscute și aduse în atenția publicului. Altfel, sunt sortite dispariției.

„Eu sincer cred că documentarele au în special o datorie de a face un act de educaţie şi să fie militante. Mie mi se pare că ce s-a întâmplat în ultimul timp, toate documentarele au încercat să exploreze senzaţionalismul ăsta mizerabilist care, într-adevăr, e interesant, (...) aduce premii, dar nu ajută în niciun fel comunităţile pe care le documentează, chipurile. A face un documentar responsabil mi se pare că face parte dintr-un bun simţ al realizatorului. Pentru că dacă doar prezinţi mizeria unei comunităţi, tu doar îi utilizezi, îi foloseşti pe acei oameni pentru bunăstarea ta. Iei un premiu, lumea zice wow, ce chestie, ce film ai făcut. Dar în momentul în care tu încerci să îi ajuţi pe respectivii arătând şi alte aspecte, nu îi mai foloseşti doar, ci chiar îi ajuţi”, spune Kiki Vasilescu

„Este o muncă titanică, extraordinară, pe care au făcut-o autorii filmului, de a documenta toate aceste biserici... ne-au făcut un serviciu tuturor pentru că (...) au făcut ei efortul de a munci pe teren, de a căuta cele mai potrivite unghiuri pentru a ne arăta ceea ce este mai important la aceste monumente”, spune Virgil Nițulescu.

Însă, pentru unele dintre aceste biserici, a fost prea târziu. Timpul și-a spus cuvântul și s-au pierdut pentru totdeauna.

„Am fost să filmăm o biserică şi am constatat că din momentul în care noi am vorbit să o filmăm şi până când ne-am dus să o filmăm, căzuse. Apropo de ce se întâmplă cu bisericile de lemn cu istorie din ţară”, afirmă Cristina Iordache, producător.

În cautarea unui unghi de abordare diferit, regizorul Kiki Vasilescu și echipa sa au cautat în arhiva și alte documentare, despre lăcașurile sfinte din România.

„Dacă ne uităm în istoria filmului românesc, filmele documentare de pe la 1900, 1910, 1930, exact asta făceau. Încercau să arate specificul naţional, să informeze publicul despre cum arată România şi îi îndemnau atunci, aproape fix 100 de ani, încercau să îi îndemne pe români să meargă să facă turism rural. Ăsta era una dintre direcţiile pe care le sugera regele şi finanţa, vreau să amintesc aici şi iniţiativele lui Dimitrie Gusti, făcea filme documentare care arătau realităţile săteşti şi reuşiseră să creeze un anumit curent de turism rural care funcţiona foarte bine”, povestește Kiki Vasilescu.

„Avem filme extraordinar de valoroase. Hai să ne gândim la filmul făcut prin anii 1930 de Călinescu, „Ţara Moţilor”, care a luat premiu la Veneţia. Să nu uităm că Brăiloiu a făcut primele filmări, e adevărat, într-un studiu antropologic, dar filmările făcute atunci, tot prin anii 30, rămân într-adevăr ca nişte pelicule de aur”, spune Copel Moscu, regizor.

În perioada comunistă, numărul filmelor documentare care sa arate aceste perle arhitecturale a scăzut.

„Se făceau, dar foarte timid şi mascat. Era evident interzis să arăţi lăcaşuri de cult în funcţiune, cruci şi tot ce ţinea de religie, din motivaţii bine cunoscute de cei care au trăit în acea epocă”, adaugă Copel Moscu.

Dupa 1989, subiectul nu a prea atras atenția cinefililor, iar singurele documentare despre bisericile românești sau despre vechile lacașuri de punct păreau de multe ori învechite, desuete.

„Toate filmele ăstea sunt nişte fotografii filmate. Sunt foarte statice, cu o muzică bisericească extrem de, în fine, corectă, dar plicticoasă la un moment dat. Adică dacă te uiţi la un film de o oră în care se repetă muzica de slujbă... ai puţine, alte aşteptări de la un film artistic. Cu nişte discursuri din ăstea foarte serioase sau scorţoase în care se spune că „Aici a fost cutare...”, în fine, îngropat nu ştiu ce domnitor. Adică totul este extrem de nenatural şi extrem de neprietenos”, completează Kiki Vasilescu.

Kiki Vasilescu face parte dintr-o generaţie de regizori care a hotarât sa... reinventeze lucrurile. „Biserici de lemn din România” este filmat spectaculos, multe cadre sunt trase din drona, muzica este special compusă pentru aceasta producţie, iar întreaga stare pe care o transmite este una dinamică, modernă, atrăgătoare. Este un film nou pentru tineri, despre un subiect străvechi şi important pentru noi toţi.

„Generațiile care vor veni vor dori să știe ce-am făcut noi pentru ele, ce am realizat. Încotro s-o ia mai departe”, spune Copel Moscu.

Sper că acest film să reprezinte un imbold pentru mulți din cei din generația mai tânără, cei care fac călătorii exotice prin alte țări, să redescopere România și astfel, să contribuie indirect la salvarea acestor monumente”, adaugă Kiki Vasilescu.