Sari la conținut

Istoria fascinantă a celui mai vechi parc din București. Impresiile unui soldat austro-ungar

Parcul Cişmigiu - cu deschiderea şi verdeaţa sa- a devenit un loc comun pentru bucureşteni, însă puţini ştiu parfumată lui istorie. Ceea ce astăzi este o oază între blocuri, a fost cândva o cloacă mocirloasă. Povestea numelui său începe cu boierul Dumitru Siulgi-basa, cel care, acum cîteva sute de ani era şef de lucrări peste cişmelele târgului Bucuresci. Siulgi Basa era supranumit „Marele Cişmigiu”.

„Numele Cişmigiu vine de mult de tot, cam de la 10 octombrie 1779 când domnitorul ţării Românesti Alexandru Ipsilanti, dă o poruncă prin care să se construiască două cişmele în Bucureşti, care să aibă o calitate mai bună a apei”, a spus ghidul istoric Edmund Niculuşcă.

Parcul începe să fie amenajat pentru prima oară în formă pe care o vedem noi astăzi pe la 1830 în timpul generalului Pavel Kiseleff, care îşi propune mai multe modernizări, ale ţării românești atât din punct de vedere politic şi administrativ cât şi iată urbanistic. Grădina Cișmigiu a fost la origini un loc care-ți muta nasul din loc, cum bine spune cronicarul vremii:

„Aici fu o baltă mare, un loc umed, mocirlos, sălbatec din natură, necurat, nesănătos. Însă arta poate multe și ea făcu un paradisu/ cum la mulți ipochimeni nici că le trecea prin visu/ aici vine toată mâna și se mestecară împreună/elegantă, lux, mândrie, maniere si turnura/ vorbe dulci si complimente sbor din fiecare gura/ Cite-un june c-o grizeta, prin tufisuri ca se pierde..”, scria jurnalistul N. T. Orășanu.

Lacul central era de fapt o baltă plină de mizerii. Cel care a transformat un teren insalubru într-o frumoasă grădină a fost peisagistul Wilhelm Mayer, fost director al Grădinilor Imperiale din Viena.

Amenajează grădina Cişmigiului, plantaţiile din Cișmigiu păsările care sunt aduse. Pentru că totuşi balta Cişmigiului nu era o grădină atât de bine amenajată înainte de Gh. Bibescu, pe aici erau rate, se trecea pe poduri de lemn, ca oamenii să nu se scufunde în noroaiele Bălţii Cişmigiului”, a spus Edmund Niculuşcă.

Terasa din centrul parcului a rămas un loc legendar pentru toate generaţiile care şi-au legat viaţă de Cişmigiu. Tineri şi bătrâni, îndrăgostiţi sau melancolici, cu toţii au trecut cândva prin străvechea grădina.

La buturugă era locul de atracţie a întregii slugărimi a capitalei cum spunea Henri Stall pe la 1930 "Cişmigiul era luat sâmbătă şi duminică, este luat în asalt de slugărimea capitalei, fie că sunt bărbaţi, fie că sunt femei, bone servitoare sau slugi... şi singură atracţie a Cișmigiului pentru acest oameni este Buturugă. Locul unde se debita bere, ţuică şi limonadă gazoasă”. Grădina Cişmigiu, astăzi în buricul tîrgului, se află în acele vremuri la marginea lui.

Această grădina cişmigiu nu îşi avea intrarea pe bulevardul regina elisabeta pentru că acest bulevard nu există. Intrarea principala a grădinii era unde astăzi este piaţă Walter Mărăcineanu”, Edmund Niculuşcă, ghid istoric. În perioada interbelică, statul cumpără în jur de 10.000 de metri pătraţi din grădina palatului Creţulescu pentru a largi parcul Cişmigiu. Spaţiul nou achiziţionat este şi el amenajat în acelaşi stil, fiind aduse pentru prima dată lebede şi pelicani.

Povesteşte un soldat austro-ungar faptul că intrând în Grădina Cişmigiului te simţi trasportat într-o grădină dintr-o ţară civilizată, într-o societate aleasă, însă că să ajungi în grădina Cişmigiului spune că trebuie să dai adevărate probe de vitejie, pentru că ceea ce este împrejurul lui este plin de noroaie este foarte greu să ajungi”, a mai spus ghidul istoric. Unele zone amenajate în perioada interbelică au devenit astăzi embleme ale grădinii Bucureştiului.

Una dintre legendele locului se leagă de zona "La cetate". Unii susţin că aici se află urmele unei mănăstiri construite de logofătul Văcărescu în 1756, din incinta căreia pornea un tunel secret care lega Palatul Creţulescu de malul Dâmboviţei. Astăzi, în parcul Cişmigiu doar arborii bătrîni mai ştiu povestea celor care se plimbau la pas în urmă cu secole. Grădina din inima Bucureştiului a rămas un martor mut al schimbărilor de vremuri şi de mentalităţi, un reper într-un oraş cu mult beton şi prea puţină verdeaţă.