Sari la conținut
News Alert

Armata nevăzută care lucrează pentru Dragnea și Tăriceanu

Ion Iliescu împlinește, azi, 87 de ani. În libertate. Un bun prilej să facem zoom-out pentru a blura detaliile clipei și a privi imaginea de ansamblu. Doar așa putem înțelege cum de ne găsim, din nou, într-un impas major. Și de ce criza Uniunii Europene și schimbarea de strategie a Statelor Unite ne prind mai vulnerabili ca niciodată în ultimii 12 ani.

iliescu dorneanu

Ion Iliescu și Valer Dorneanu, președintele Curții Constituționale, la parada de 1 Decembrie 2016

Primele mesaje anti-corupție nu le-a dat Traian Băsescu, ci Ion Iliescu. Da, nu este o glumă. În februarie 2003, fostul președinte a convocat la Cotroceni liderii PSD și, din senin, s-a apucat să le înfiereze afacerile penale. Hrebenciuc se făcuse din roșu, vișiniu, relata presa vremii. S-a luat chiar și de neveste. De cele ”care își vâră coada în treburile guvernului.” Trimitere directă la Dana Năstase.

La scurt timp, i-a chemat din nou. La Snagov, unde a fost și mai vehement. A propus înființarea unei comisii interne în PSD, care să verifice averile acumulate în ultimii 12 ani. A cerut ca membrii care nu își vor putea justifica bogăția sa plece. Și a amenințat că nu se va întoarce în partid, după încheierea celui de-al treilea mandat prezidențial, dacă acesta nu se va curăța cât de cât.

După alte câteva zile, nou inventatul președinte justițiar a lansat și bomba. La Comisia parlamentară de revizuire a Constituției, s-a pronunțat în favoarea restrângerii imunității parlamentare, astfel încât să nu mai fie nevoie de încuviințarea vreuneia dintre Camere pentru ca un ales să fie trimis în judecată. Vizați erau, bineînțeles, parlamentarii pesediști, campioni, ca și azi, la cereri de ridicare a imunității blocate cu complicitatea colegilor de partid.

De ce mi-am amintit de toate acestea? În niciun caz pentru că mi-am revizuit părerea despre Ion Iliescu. Toate declarațiile lui războinice au fost doar arii de operetă. Cu excepția câtorva dezvăluiri în presă împotriva unor membri ai guvernului Năstase, la originea cărora s-au aflat unii dintre consilierii săi, Iliescu nu a mișcat, concret, un deget pentru a bloca sistemul corupt pe care îl patrona partidul său.

Este interesant, însă, să ne amintim de ce s-a apucat Iliescu, dintr-o dată, să vorbească despre lucruri care fuseseră tabu din 1990 și până atunci. A făcut-o pentru că, la începutul lui 2003, se discuta deja intens despre un parteneriat între SUA și România, ca urmare a noilor priotăți strategice ale americanilor, după atentatele din 2001.

Cu doar două luni înainte de întâlnirea de la Cotroceni dintre Iliescu și liderii PSD avusese loc vizita lui George W Bush la București. Sceneta înfierării baronimii roșii fusese aranjată tocmai pentru ca detaliile ei să ajungă la presă. Și astfel să confirme public că Iliescu a înțeles mesajul și că se conformează.

Care mesaj? Cel repetat cu obstinație de americani. Care puneau drept condiție a parteneriatului cu România o reducere realistă a nivelului corupției. Mai exact, să nu mai fie atât de stridentă.

Știau că nu se pot aștepta la minuni de la PSD, dar li se părea rezonabil să ceară ca nu tot ce atinge puterea să se transforme automat într-o afacere scandaloasă. Așa cum se întâmpla, ca regulă, sub coordonarea rețelelor lui Priboi, Bittner, Petrache, Hrebenciuc, Mitrea, Dan Ioan Popescu și a altora. Atunci și-a făcut debutul sintagma ”lupta împotriva corupției nu trebuie să ocolească peștii mari.”

Scenetele justițiare ale lui Iliescu nu sunt doar un capitol din istoria farselor sinistre pe care ni le-au jucat comuniștii din 1945 încoace. Ele sunt relevante, în continuare, pentru acolo își află originea un tipar comportamental duplicitar al liderilor României care face ravagii și astăzi.

Șansa de a fi acceptați în cele mai selecte cluburi occidentale, NATO și UE, a venit pentru ei și cu o mare dilemă – cum să intre și să rămână în ele fără să renunțe la ADN-ul lor infracțional. Din acel moment, jocul simulării și deghizării în altceva decât sunt în realitate a devenit obsedant.

De 14 ani, majoritatea elitei politice și administrative vânează cu disperare această himeră. Vor să fure en-gros, să își asigure imunitatea și să convingă Vestul că susțin cu adevărat lupta anticorupție sau, în cel mai rău caz, să fie acceptați așa cum sunt. Toate în același timp. Nimic nu îi consumă mai intens decât acest efort. Și nimic nu periclitează mai mult viitorul României decât convingerea lor nebunească că, în final, le va ieși.

Ei sunt maimuțele prinse cu mâna în cutie pentru că nu vor să dea drumul portocalei. Se amăgesc cu furie că pot avea, simultan, portocala și libertatea. Iar noi, spectatorii paralizați de reprezentația lor grotescă, incapabili să îi abandonăm cu tot cu nebunia lor și să ne vedem de drum.

Marea dramă este că, de când României i s-a oferit șansa extraordinară de a se reconecta la grupul celor mai evoluate națiuni de pe planetă, nu am avut decât foarte puțini parteneri raționali printre cei ce ne-au condus, care să înțeleagă că este obligatoriu să dea drumul la portocală. Că ne va fi bine tuturor, inclusiv lor, doar dacă acceptă că toți trebuie să fim egali în fața legii și dacă nu vânează câștiguri nerezonabile în raport cu munca și poziția lor.

De la Iliescu nu a avut nimeni mari așteptări. Nici măcar el. A realizat rapid că PSD-ul creat de el va sacrifica mai degrabă conectarea la Vest decât să renunțe la jaf și la abuzarea regulilor democratice. Chiar și pentru el, înfrângerea lui Năstase și a PSD, în 2004, devenise ceva absolut necesar. Și oricum inevitabil, câtă vreme principalii susținători ai marelui salt pe care România urma să-l facă nu i-au dat de ales.

Problemele au început să apară când s-a dovedit că până și foarte mulți oameni din servicii și din alte structuri de forță, care au pregătit și au făcut posibile aderarea la NATO și la UE, s-au dovedit la fel de nerealiști ca și pesediștii. Și ei au crezut că o să poată mima reformarea statului, a raporturilor dintre cetățeni și politicieni, independența justiției, păstrându-și de fapt privilegiile și controlul absolut asupra resurselor și al societății.

Mai pe șleau, și ei au crezut că vor izbuti să-i frăierească pe vestici, luând grosul banilor de la Bruxelles, fără să dea nimic la schimb. Cedarea de suveranitate urma să rămână o vorbă în vânt, după mintea lor. Instituțiile noii Românii, euro-atlantice, erau programate să fie pe veci forme fără fond. Ar fi fost greu să fie altfel. Am intrat în NATO cu Radu Timofte, omul lui Sorin Ovidiu Vântu, la cârma SRI-ului şi cu Constantin Rotaru, omul lui Voiculescu, al doilea om în SIE.

Așa se explică veselia care domnea printre securiști în anii aceia. Mulți dintre cei ce îi înjură azi pe americani și pe europeni erau, în 2003 și 2004, cei mai mari susținători ai integrării. Erau toată ziua în biroul ambasadorului SUA și a reprezentantului Comisiei Europene. Închinau ode americanilor și lăcrimau când ascultau Oda Bucuriei. Se și vedeau poleindu-și acoperișurile căsoaielor cu aurul pogorât de la Bruxelles.

Furia lor, după ce au fost trecuți în rezervă, condamnați sau scoși din afaceri grase cu statul, începând cu 2005, a fost primul semn că socotelile acelei lumi au fost profund greșite. Apariția unei generații noi, care le-a luat locurile, care a început să facă curățenie în instituțiile totalitarismului a fost primită cu speranța că lucrurile pot fi reparate, că avem resurse de normalitate, că avem cu cine reclădi România, după modelul marilor democrații occidentale.

Din păcate, de atunci încoace, se tot dovedește că foarte puțini au rezistat tentației de a repeta greșelile predecesorilor. Enorm de mulți politicienii și șefi de instituții care păreau că au înțeles că nu mai ține jocul duplicitar, că nu mai pot fi șefi sau protectori de rețele mafiote și justițiari, în același timp, au făcut exact asta. Și-au îndeplinit cu brio misiunea de vânători de corupți, sau de apărători ai luptei anticorupție, dar nu au putut să se abțină să nu ia și ei mită, la rândul lor, de la alte cluburi penale, în schimbul protecției.

Ce au fost acești oameni? Justițiari sau corupți? Și una și alta. Aparent, este imposibil de spus dacă au făcut un gram mai mult bine, pentru că și-au îndeplinit unele misiuni, sau mai mult rău, pentru că și-au trădat jurămintele. În realitate, răspunsul este clar. Au făcut un imens rău.

Pentru că odată ce faptele lor au fost expuse public, situație inevitabilă având în vedere furia cu care se urmăresc și își plătesc polițe centrele de putere, au compromis și compromit lucrurile bune care s-au făcut. Progresele, la care la un moment dat au contribuit și ei, dar mai ales sacrificiile celor, puțini, care au rezistat.

De ce cântărește greu, în prezent, această latură întunecată, mai puțin discutată, a progreselor pe care România le-a făcut din 2005 încoace? Pentru că peste stratul gros de ”foști”, înlăturați de la putere imediat după aderarea la NATO, s-au tot suprapus, an de an, alte straturi și straturi de politicieni, ofițeri, magistrați și funcționari, rașchetați de DNA sau de propriile instituții pentru că au fraternizat cu infractorii sau au devenit, la rândul lor, infractori.

Lor li se adaugă nemulțumiți de toate speciile, de la cei care au ratat o funcție, sau cei care și-au văzut o rudă sau amanta luați la întrebări pentru afacerile ilegale, la cei care, cu adevărat, au fost victime inocente ale luptelor pentru putere sau ale abuzurilor.

Atât de mare este numărul de oameni scoși din politică și din instituții, în ultimii 12 ani, al celor atinși de lupta anticorupție, atât de vaste și complexe sunt rețelele de influență sau de afaceri care i-au susținut și care au fost susținute de ei, încât este cert că s-a creat o masă critică de oponenți împotriva tuturor instituțiilor și oamenilor care își asumă, în continuare, păstrarea direcției strategice.

Pe această armată, nevăzută, tăcută, dar foarte influentă prin legăturile personale pe care și le-au păstrat în interiorul instituțiilor unde au lucrat, se bazează PSD, ALDE și ceilalți politicieni care își doresc ca Dragnea și Tăriceanu să câștige partida împotriva statului de drept. Convinși că în curând vor fi și ei înlăturați sau condamnați se folosesc din plin de resentimentele tuturor celor care consideră că au fost pedepsiți pe nedrept și mizează pe dorința lor de răzbunare.

Avantajul acestui grup eterogen, compus inclusiv din foști dușmani de moarte, din vânat și vânători, este că nu au nevoie să fie coordonați. Nici măcar nu trebuie să li se ceară ceva în mod explicit. Acționează autonom, ca o rețea neurală, împotriva celor pe care îi consideră vinovați de prăbușirea lor. Cumulat, efectele acțiunilor lor încep să se simtă.

Așa se explică de ce Curtea Constituțională și parțial CSM au trecut, pe față, de partea celor care vor DNA și Parchetul General îngenunchiate cu orice preț. Numeroși judecători și procurori din cele două instituții au acumulat mari frustrări personale în raport cu DNA, Parchetul General, SRI și alte instituții sau au polițe de plătit în numele unor ”foști” cărora le sunt datori pe viață. Așa se explică de ce și alte instituții au început să se retragă din frontul justițiar sau dau rateuri nejustificate. De aceea, lupta nu se va încheia nici dacă Dragnea și Tăriceanu vor părăsi arena.

Armata nevăzută va continua să îi sape pe toți cei care au înlăturat-o de la putere. Și nu vor ezita să meargă până la capăt, punând pe butuci instituții construite cu greu, chiar dacă prețul este compromiterea legăturilor geostrategice care ne țin ancorați în spațiul euroatlantic.

Chiar dacă asta înseamnă că vor împlini visul cel mai drag tuturor dușmanilor României: întoarcerea în no-man’s land; întoarcerea la anii în care Ion Iliescu tuna și fulgera împotriva corupției, dar nimeni nu ajungea nici măcar în fața judecătorilor.