Sari la conținut

Cristian Preda | Referendumul din Italia coboară spre Mussolini

Următorul referendum de referinţă pentru europeni va avea loc în Italia. La nici şase luni distanţă de exerciţiul britanic pe tema Brexit, liderul de la Roma, Matteo Renzi, încearcă să aducă modificări majore Constituţiei din ţara sa. Este un pariu riscant pentru premierul Renzi, care şi-a pus pe masă demisia în caz de eşec, dar îngrijorările experţilor legat de acest eveniment ţintesc mult mai departe – spre ceea ce ar putea câştiga populiştii, dar şi spre soarta sistemului financiar-bancar. Într-un interviu acordat Digi24.ro, europarlamentarul Cristian Preda, membru al grupului PPE, face o radiografie a referendumului italian din 4 decembrie, pornind de la nuanţe.

cristian preda

Digi24.ro: În 4 decembrie Italia va trece printr-un referendum privind modificarea Constituţiei, actualul premier încercând, practic, să modifice radical peisajul politic italian. Haideţi, înainte de toate, să fixăm ce vrea Matteo Renzi de la italieni.

Cristian Preda: Premierul Renzi dorește să schimbe câteva articulații importante ale regimului italian. Întrebarea pusă la referendumul din 4 decembrie amintește în chip explicit patru modificări: renunțarea la bicameralismul egalitar, care face ca Senatul și Camera să fie alese în baza unui sistem electoral identic și să dispună de aceleași puteri, reducerea numărului de aleși, diminuarea costurilor de funcționare pentru anumite instituții, suprimarea Consiliului Național pentru Economie și Muncă. Italienii vor fi întrebați, de asemenea, dacă vor și alte modificări, care privesc majoritatea necesară pentru alegerea președintelui, inițierea și validarea referendumului, desemnarea judecătorilor de la Curtea Constituțională, declararea stării de război. Un reputat specialist în științe politice, Pasquale Pasquino, a scris că modificările constituționale sunt prost gândite și neîngrijit redactate, așa încât nu-și vor atinge scopul. Un jurist de renume contestă, la rândul lui, referendumul tocmai din pricina numărului de subiecte acoperite. Dezbaterea e foarte animată. Ambiția schimbării e atât de mare încât unii dintre criticii premierului italian nu s-au sfiit să-l acuze de autoritarism. În replică, Renzi a explicat că Italia are nevoie de stabilitate, dat fiind că, de la Al Doilea Război Mondial încoace, a avut peste 60 de guverne.

Care ar fi cel mai rău scenariu dacă referendumul dorit de Renzi va fi un eşec?

Deocamdată, sondajele nu îi sunt favorabile premierului italian. El a declarat, în primăvară, că dacă referendumul nu trece, va demisiona. A precizat, apoi, că asta n-ar însemna și organizarea de alegeri anticipate, ci găsirea altui premier. În ultima vreme, e mult mai ambiguu în privința atitudinii sale post-referendum. Unii comentatori nu exclud nici o amânare „tactică” a consultării. E interesant să comparăm situația de azi cu cea de acum zece ani, când Silvio Berlusconi a provocat și el un referendum, mânat tot de dorința de a modifica logica de funcționare a regimului politic. Consultarea electorală s-a ținut în mai 2006 și alegătorii au respins propunerea făcută. Culmea e că Berlusconi plătise deja prețul aventurii în care a intrat, fiindcă pierduse alegerile ținute cu o lună înainte de referendum! E adevărat că liderul Forza Italia a găsit resurse să revină, doi ani mai târziu, în fruntea guvernului. Acum, Renzi își riscă și el viitorul politic cu un referendum. Miza e cu atât mai importantă cu cât politicianul italian a căutat să fie recunoscut drept lider al întregii stângi europene, profitând de declinul socialiștilor francezi, de pierderea alegerilor de către socialiștii spanioli sau de poziția de minorat a social-democraților germani în guvernul de la Berlin.

Majoritatea experţilor care urmăresc referendumul italian au două îngrijorări majore: că fragilul sistem financiar-bancar din Italia va fi zguduit puternic şi că populiştii vor fi principalii beneficiari ai unui eşec marca Renzi. Există, însă, temeiuri solide pentru a fi preocupaţi şi de soarta monedei unice, după cum o sugerează unele analize?

Teama că băncile italiene vor cădea e mai veche, nu s-a născut când Renzi a convocat referendumul. Cum, pe de altă parte, în Peninsulă dezastrele politice se plătesc economic, sondajele care profețesc înfrângerea lui Renzi pe 4 decembrie și o anumită instabilitate politică au readus pe agendă chestiunea solidității sistemului financiar-bancar. Impactul asupra monedei comune al unei căderi a băncilor italiene va fi mult mai mare decât în Grecia sau Cipru. Să nu intrăm, însă, în panică înainte de o catastrofă, care poate fi, totuși, împiedicată! Movimento 5 stelle (M5S), formațiunea populistă de extremă-stânga, e cea care va profita de consultarea poporului. Aș zice că Beppe Grillo a câștigat, indiferent de rezultatul de la începutul lui decembrie. De ce? Fiindcă nu e oportunitate mai bună pentru populiști, fie ei de stânga sau de dreapta, decât un referendum. Adică o ocazie de a spune „da” sau „nu”. Populiștii nu suportă nuanțele. Ei cresc inclusiv atunci când nu reușesc să adune o majoritate. E ceva și mai pervers în situația din Italia. Fiindcă M5S e un partid anti-sistem. În cazul de față, militanții săi sunt, însă, principala voce care apără sistemul, așa cum există acesta.

Trăiesc foarte mulţi români în Italia. Cum să se raporteze la referendumul din 4 decembrie?

Sunt convins că unii dintre ei vor vedea asemănarea cu referendumul din 2009 de la noi, atunci când s-a pus la vot renunțarea la bicameralism și reducerea numărului de aleși la 300. Există, trebuie spus, o diferență importantă între cele două situații. La noi, referendumul are valoare consultativă. În cazul italian, nu e așa: rezultatul votului e obligatoriu. Dacă românii din Italia ar merge și mai departe în căutarea similarităților cu țara de origine, ar putea să constate că reforma sistemului electoral propusă de Renzi – și anume partidul care câștigă 40% dintre voturi primește 55% din mandate – are un corespondent în... România interbelică. Într-adevăr, în 1926 intra în vigoare o lege electorală, dorită de PNL, care prevedea ca partidul care obține 40 la sută din voturi să primească – drept primă – jumătate din mandate, plus ceea ce îi revenea conform unei formule proporționale. Similitudinea nu e întâmplătoare. Legea noastră din 1926 se inspira din cea impusă de Mussolini cu trei ani mai devreme! Dincolo de istorie și de perspectiva comparativă, nu știu câți dintre românii care muncesc pe pământ italian vor vota cu Renzi. Spun asta, fiindcă referendumul s-a transformat într-un test pentru premier, iar românii din străinătate au votat, în general, cu dreapta pentru alegerile de acasă.

Se poate spune că 2016 e anul referendumurilor cruciale pentru Europa: în vară - Marea Britanie, în iarnă - Italia. Cu toate diferenţele dintre cele două consultări populare, observăm totuşi două mari asemănări: în caz de victorie a lui NU la Roma, reverberaţiile vor fi foarte probabil puternice, iar UE le va resimţi; respectiv, şi Matteo Renzi, la fel ca David Cameron, şi-a pus la bătaie funcţia, poate cariera. În Vechea Europă, exerciţiul democratic pare să nu mai poată fi decuplat de exerciţiul de forţă.

Catastrofa produsă de Brexit nu poate fi egalată prea ușor. Sunt, de altfel, multe diferențe între referendumul din 23 iunie și cel din 4 decembrie. În cazul britanic, totul a pornit de la o dispută internă în rândul tories, referitoare la votanții care fuseseră capturați de Farage. Conservatorii, inclusiv cei din guvern, au fost divizați în chestiunea Brexit. În Italia, Partidul Democrat l-a susținut pe Renzi: acesta e criticat cu asprime de stânga stângii, ca și, desigur, de dreapta. Altă diferență ține de relația cu UE: Brexit a fost o contestare directă a Uniunii, în vreme ce referendumul lui Renzi poate produce efecte asupra stabilității monedei comune, dar nu ar conduce, în nicio situație, la o criză a regimului politic european. Pe de altă parte, e adevărat că M5S este, în cadrul Parlamentului European, în același grup cu UKIP, partidul lui Nigel Farage... Italia și UK nu sunt singurele țări în care referendumul a fost folosit, în vremea din urmă, ca armă politică, în materii dintre cele mai diverse. În decembrie 2015, danezii respingeau participarea țării lor la JAI, iar slovenii votau contra căsătoriilor gay. În Olanda, Acordul de Asociere UE-Ucraina a fost trântit la vot în aprilie. La sfârșitul lui septembrie, în Republica Srpska, s-a ținut o consultare care vrea să reașeze raporturile de putere dintre această entitate și Bosnia și Herțegovina. În toate cazurile, tabăra care susținea UE a pierdut. Valul nu va fi oprit prea curând. Trăim o perioadă de reașezare a sensibilităților, iar radicalii au vânt din pupă. Alegerea lui Trump e cea mai recentă confirmare.

Curentele anti-imigraţioniste din multe state îi presează pe politicienii europeni să caute aproape orice soluţie pentru a menţine fluxul de migranţi la cote rezonabile. Din acest punct de vedere, cum caracterizaţi relaţia UE cu Turcia?

Turcia e un vecin important al UE și trebuie să lucrăm cu ea. Acordul referitor la migranți a produs efetele scontate. Acest lucru e cu atât mai important cu cât schema de relocare, care fusese adoptată în septembrie 2015, în Consiliul European, nu a fost implementată nici până acum. Turcia e, de altfel, mai mult decât un vecin: ea e și o țară candidată. Ce se întâmplă de la lovitura de stat eșuată încoace transformă relația politică a UE cu cel mai mare candidat la aderare. Nu știu dacă Ankara respectă azi criteriile de la Copenhaga. Sunt tot mai numeroase vocile care subliniază, în familia mea politică, PPE, că oricum Turcia nu va putea beneficia de un statut de membru cu drepturi depline. Ce anume va fi conceput pentru vecinii care nu vor deveni membri e, însă, greu de descris în detaliu. Dar pare tot mai clar că țările din Balcanii de Vest vor mai avea de așteptat mult până la o nouă extindere, că țările din Sudul Mediteranei și Turcia vor trebui să treacă testul cooperării în gestiunea migranților care vin din așa-numita „vecinătate a vecinilor”. Și mai complicat e răspunsul privitor la Est: nu doar pentru că Ucraina, Moldova și Georgia sunt tot mai mult influențate de Rusia, ci și pentru că reformele politice pe care le-au început cunosc numeroase sincope, iar relația cu Uniunea e pusă sub semnul întrebării. Să luăm exemplul Moldovei: în 2014, guvernul Iurie Leancă anunța că într-un an va fi depusă candidatura la UE. Instabilitatea din ultimii doi ani a îngropat acest obiectiv. Și cum UE nu e un imperiu, Bruxelles se va feri să facă ce nu e în stare vreunul dintre vecinii săi. Turcia ilustrează, de fapt, și mai bine acest tip de relație, care e, în fond, bizară, dar necesară.

E limpede că UE are nevoie de o Turcie măcar stabilă şi e limpede că Erdogan, conştient de rolul său, îşi face tot mai puţine griji cu privire la impactul pe care îl au deciziile sale nedemocratice asupra relaxării regimului de vize, atât timp cât demonstrează eficienţă în stăvilirea fluxului de migranţi. Mai există, din punct de vedere politic, linii roşii în relaţia UE-Turcia?

Liberalizarea vizelor nu va avea loc dacă Erdogan continuă să se comporte ca un despot. Europenii au spus de multă vreme că turcii nu vor putea circula liber în țările din UE dacă Ankara nu modifică definiția legală dată terorismului, care e prea vagă și îngăduie răfuieli cu orice adversar politic. De la eșecul loviturii de stat încoace, vedem că președintele turc complică situația liberalizării vizelor, în loc s-o clarifice. Dacă PKK este și rămâne, pentru UE, o organizație teroristă, nu vom putea accepta vreodată ca universitari, oameni de afaceri, politicieni nevinovați să fie puși în aceeași oală cu teroriștii, doar fiindcă nu susțin partidul de la putere. Cel mai grav ar fi ca Turcia să reintroducă pedeapsa cu moartea. Suprimarea ei a fost condiția pentru începerea negocierilor cu Ankara. Inaceptabilă ar fi și suprimarea pluralismului politic, tot mai des amenințat. Ca europeni, nu putem ignora Turcia în multe dosare de mare interes, de la războiul din Siria la chestiunea energetică. Ne dorim să cooperăm cu o Turcie care să ne semene, nu cu una care să tindă spre profilul dușmanilor noștri.