Sari la conținut
News Alert

Cu ce e diferită România de Ungaria şi Polonia

La trei decenii după prăbuşirea Cortinei de Fier, societatea deschisă, democraţia, statul de drept rămân concepte vulnerabile în Europa de Est. Fragilizate de o cultură politică doar parţial exorcizată de demonii autoritarismului comunist, aflate permanent în cătarea kalashnikov-ului geopolitic al Rusiei şi mereu pe meniul grupurilor de interese locale şi externe care le-au intuit potenţialul, ţările din Est arată şi azi ca rupte din acelaşi film.

Valer Dorneanu si Florin Iordache in 2012_agerpres_6037447

Foto: Agerpres

Pe de o parte, au făcut serioase progrese, iar paşii înainte sunt vizibili. Pe de alta, stau mereu cu bomba sub scaun: reversibilitatea proceselor transformatoare.

Polonia şi Ungaria erau odată elevii-model ai spaţiului ex-comunist, dar steaua lor apune.

Şi la Varşovia, şi la Budapesta, puterea politică are ca unică prioritate proclamarea ruperii de societate, în scopul concentrării puterii în cât mai puţine mâini.

După ce la începutul carierei a beneficiat şi el de pe urma lui Soros, fostul bursier Viktor Orban a devenit pionierul deraierilor de pe şina europeană.

A proclamat iliberalismul ca doctrină de stat, a confiscat instituţii, subminând cu dibăcie statul de drep.. Iar în timp ce liderul de la Budapesa confiscă politic Ungaria, grupările oligarhice din jurul său confiscă economic ţara. Reţeta nu e nouă.

Cum era de aştepat, degradarea politicii interne a avut reverberaţii în politica externă, Ungaria transformându-se, sub regimul Orban, în client al Rusiei şi torpilă a lui Putin în bătăliile sale geopolitice cu Vestul.

Dar ce altă soartă poate avea o ţară asemeni Ungariei, care nu excelează nici sub aspectul poziţiei geografice – teritoriu mic, fără deschidere la mare, etc. -, nici al resurselor subterane. Decuplându-se de UE şi NATO şi în general de hulita lume „liberală”, Budapestei îi rămâne o singură fereastră. Pe care Rusia i-a deschis-o, dar căreia îi pune din când plasă.

Însă orice filosofie de acest gen are un început. 

În Ungaria lui Orban, drumul a fost deschis de loviturile via Parlament date separaţiei puterilor în stat şi instituţiilor relativ autonome în raport cu politicul şi Guvernul. Justiţia, presa, Curtea Constituţională, Banca Centrală au încasat ghiulele cele mai grele. Odată acestea puse la pământ, restul au fost detalii.

Zilele trecute, la fel ca în fiecare an, Viktor Orban s-a aflat în România, la Tuşnad.

De acolo, s-a lansat într-un atac furibund la adresa europenilor, anunţând că va apăra Polonia de „inchiziţia” UE, pe fondul protestelor deschise, ale oficialilor de la Bruxelles faţă de „reformele” din justiţie orchestrate de PiS, partidul aflat la putere şi controlat de Jarosław Kaczyński.

„A luat naştere la Bruxelles o alianţă potrivnică opiniei publice”, spunea premierul maghiar, de pe teritoriul României.

Cât adevăr stătea în constatarea cu pricina - "potrivnică opiniei publice", deci - a devenit evident două zile mai târziu. Luni, preşedintele polonez, Andrzej Duda, a anunţat că va bloca prin veto principalele (nu toate, e drept) acte normative care au scos pe bulevardele ţării societatea civilă şi opoziţia de la Varşovia.

Sigur, situaţia din Ungaria şi cea din Polonia se aseamănă, dar și diferă. Însă în timp ce asemănările privesc esenţa, deosebirile derivă mai degrabă din specificul local, în cazul fiecaruia. Deosebirile le găsim, deci, mai curând spre suprafaţă.

În linii mari, şi puterea de la Budapesta, şi cea de la Varşovia tind spre confiscarea politică a ţării, mizează pe acel tip de populism pe care un singur lider din lumea liberă îl poate degusta fără lămâie – Donald Trump – şi, foarte important, introduc tot, dar absolut tot în malaxorul ideologiei.

Nu există nici viaţă, nici adevăr, nici drepturi dincolo de ideologie sau fără ideologie, este mesajul comun, împărtăşit de Viktor Orban şi patronul actualei puteri poloneze, Jarosław Kaczyński.

Zic patronul, pentru că, dacă Orban are privilegiul de a promova şi coordona nemijlocit deriva Ungariei, Kaczyński nu se află în această poziţie.

Şi, se vede treaba, a acţiona prin interpuşi nu e niciodată simplu precum pare, chiar dacă până la un punct rețeta a fost de succes.

Parlamentul şi Guvernul, pe care mizează Kaczyński în aceasstă deturnare a Poloniei spre nicăieri, şi-au făcut relativ bine treaba. Multă vreme, nici preşedintele nu s-a dat în lături, însă pe ultima sută de metri șeful statului a cedat. Sub presiunea combinată de care a avut parte, Duda a anunţat că nu va promulga principalele proiecte de lege menite să submineze separaţia puterilor în stat şi independenţa justiţiei.

Gestul preşedintelui Andezej Duda este, fără îndoială, binevenit şi va rămâne de referinţă, dar asta nu înseamnă că ameninţarea a trecut.

Din punct de vedere al imaginii, Polonia a parcurs mulţi paşi înapoi, de când cu instalarea PiS la guvernare, iar democrația a încasat câteva lovituri urate. În acest context, orice recuperare a timpului pierdut va însemna un număr însemnat de paşi înainte doar pentru a ajunge de unde se plecase.

Nu mă îndoiesc că există suficiente resurse la Varşovia pentru ca lucrurile să cunoască o revenire, fie şi lentă, la normal. Nu mă îndoiesc nici de faptul că UE şi marile cancelarii europene vor face tot ce le stă în putinţă pentru a sprijini curentul liberal din această ţară, căci unda de şoc pe care eşuarea democraţiei într-o ţară ca Polonia ar fi incomparabil mai mare ca o situație similară în cazul Ungariei. Pentru europeni in general, căci propriu-zis pentru România deriva Ungariei e de interes crescut, dată fiind proximitatea geografică și istorică a celor două țări.

Ai zice, privind la evoluţia acestor doi vecini - merituoşi până la un punct şi în comunism, şi în primele două decenii după - că România zilelor noastre e liniştită ca o staţiune balneară.

Că, la fel ca în Ungaria şi Polonia, şi în România s-au încercat multe d-ale iliberalismului, dar în acelaşi timp prea puţine au şi reuşit. Ai zice că da, am avut momentele noastre critice de răscruce, dar uite, cumva tot rezistăm.

E adevărat şi nu prea.

În linii mari, având în vedere violenţa şi întinderea în timp a atacurilor la adresa statului de drept, a separaţiei puterilor în stat şi a justiţiei, se poate conchide că România a ieşit relativ neşifonată.

După Marţea neagră şi OUG 13 (la pachet cu episoadele-surori intermediare, dar de o intensitate mai mică), nu s-au produs surpări în zonele fundamentale.

Nu a fost ca în Ungaria, de exemplu, unde ceea ce Orban a gândit, FIDESZ a şi împlinit. Din acest punct de vedere, comparativ cu FIDESZ, eficienţa PSD-ului din epocile Ponta-Dragnea a fost modestă.

Nu a fost nici chiar ca în Polonia, unde, deja de doi ani, partidul de guvernământ rămâne insensibil la vocea societăţii, care a ajuns să stea mai mult în stradă decât acasă.

În schimb, în România a fost... ca în România.

La noi, puterea încarnată când de USL, când de PSD-ALDE, a încercat un amestec difuz, compus din măsuri în forţă şi extrem de vizibile de la Bucureşti la Cluj şi Timişoara, de la Bruxelles la Washington, Berlin, Paris, cu iniţiative mai puţin răsunătoare, menite nu să dărâme zidul dintr-o dată, ci să-i facă multe, multe breşe.

În ciuda faptului că în toţi aceşti ani nu ne-am pierdut busola, totuşi am pierdut câteva instituţii.

Am pierdut Avocatul Poporului, s-a clătinat la un moment dat CSM, am cam pierdut ANI. Iar DNA şi legislaţia care a fost cheagul luptei anticorupţie a fost diluată, un alt element decisiv fiind şi scoaterea prematură a SRI din echipa pe care o forma cu DNA. Prematură da, căci sprijinul pe care îl oferea pe zona interceptărilor şi filajelor din dosare a fost retezat înainte ca parchetul anticorupţie să atingă, şi logistic, şi profesional, un nivel care să poată compensa golul creat.

Sigur, în 2012 nu am pierdut Curtea Constituţională, USL ratându-şi obiectivul după o bătălie dură.

Dar Curtea Constituţională nici nu mai pare a fi a noastră.

Referitor la CCR, senzaţia lăsată de evoluţiile post-2012 este că ceea ce nu s-a reuşit printr atacul în forţă s-a obţinut gradual. Într-o formă sau alta, din motive mai mult sau mai puţin vizibile cu ochiul liber, Curtea Constituţională a României s-a înscris pe o traiectorie care se suprapune, în mod curios, cu cea a grupărilor interesate în slăbirea luptei anticorupţie.

Decizii suspect de empatice cu obiectivele inamicilor DNA, poziţionări publice prin care preşedintelui Curţii Constituţionale care trădează afinităţile sale faţă de PSD şi Liviu Dragnea, ori punerea sub cenzură a opiniei separate au cimentat impresia că asistăm la un film prost: am apărat CCR în 2012 doar ca s-o vedem făcând jocurile suspecţilor, 2016 şi 2017! Detalii AICI şi AICI

După cum probabil v-aţi convins până aici, am pornit de la Ungaria şi Polonia nu pentru a arăta cât de bine şi-a păstrat România un relativ echilibru comparativ cu fiştii campioni ai democratizării Estului post-sovietic.

În schimb, am pornit de la Ungaria şi Polonia pentru a ridica următoarea întrebare: Este democraţia românească mai la adăpost decât cea maghiară sau poloneză?

Are ea un viitor mai luminos la noi doar pentru că tacticile aplicate de autocraţii pestriţi de la Budapesta şi Varşovia diferă oarecum de ale omologilor de la Budapesta?

Într-o măsură mai mare ca la noi, primii au preferat loviturile răsunătoare la adresa instituţiilor interne şi conflictul deschis şi foarte asumat cu „Înalta Poartă” de la Bruxelles.

Pentru doctrina Orban şi doctrina Kaczyński e esenţial ca destrămarea statului de drept să fie însoţită la fiecare pas de ciocnirea civilizaţională cu Vestul „impur”. Fapt care amplifică vizibilitatea în capitalele partenere, mult peste ceea ce ar fi putut să facă doar partea de subminare a statului de drept.

Au fost şi la Bucureşti tentative - şi sub USL, şi sub PSD-ALDE - de a cupla astfel „practica” şi „filosofia”, dar rezultatul nu s-a ridicat, din fericire, la „standardele” din Ungaria şi Polonia. Ceea ce nu înseamnă că pericolul a trecut.

Nu, nu a trecut.

În România se sapă în continuare la temelia democraţiei. Nu cu târnăcopul, cu surle şi cu trâmbiţe, ca în Ungaria şi Polonia. Ci cu picătura chinezească, în fiecare zi şi din toate direcţiile. Problema cu această metodă? Devine tot mai mai dificil, şi pentru societate, şi pentru partenerii străini să reacţioneze eficient, în timp real.

Ce făcut Guvernul cu OUG 13 a fost prea incandescent ca să nu stârnească replici pe măsură.

În schimb, ceea ce se întâmplă la Curtea Constituţională nu mai lasă nici societăţii civile, nici cancelariilor prietene aceeaşi marjă de manevră.

Iar efectele se văd tot mai acut.