Sari la conținut

Taxă inversă. Cu cine vor PSD şi ALDE să fim solidari (ACTUALIZAT)

Retorica PSD este, indiscutabil, lipsită de complexe. Din păcate, la fel stau lucrurile şi în ceea ce priveşte acţiunea politică, după cum ne-au demonstrat-o cu prisosinţă primele şase luni de guvernare sub „egida” Dragnea.

dragnea tudose agerpres_9992499

Foto: Agerpres

În doar jumătate de an, au reuşit să probeze, dincolo de orice dubiu, ceea ce înainte de instalarea la guvernare nu putea fi decât anticipat (şi da, a fost anticipat):

1. Că PSD a fabricat un program de guvernare nu pentru a administra ţara, ci numai şi numai pentru a prelua puterea. Indiciul suprem, disponibil încă din toamna anului trecut: dimensiunea SF a promisiunilor de bază cuprinse şi descrise în documentul-momeală.

2. Că, odată cucerit Palatul Victoria, PSD va testa la maximum răbdarea contribuabililor şi companiilor, altfel aproape nimic din discursul electoral livrat prin programul de guvernare nu poate ţine pasul cu realitatea bugetară. Nu în ultimul rând, că va recurge, ca soluţie de avarie, la amânări de termene şi modificări majore în textul programului, sub pretexte pestriţe, însă menite să înşele vigilenţa publicului-ţintă. De două-trei luni, vedem bine, se recurge neobosit şi la măsurile de avarie. Mai mult, au fost deja bifate toate tipurile din cele enumerate mai sus. 

Nu e, cu siguranţă, prima oară când PSD procedează astfel. O premieră ar fi, eventual, proporţiile la care a înţeles să-şi joace de data asta cartea.

Este de remarcat faptul că una din primele intenţii anunţate de noul Cabinet, condus de Mihai Tudose se încadrează la milimetru în peisajul general al „guvernării Dragnea”, zugrăvit mai sus.

E vorba de taxa de solidaritate.

În paranteză fie spus, găselniţa pare a fi de ultimă oră, dar având în vedere agenda netransparentă a actualei puteri, aş spune că nu sunt temeiuri suficiente pentru a exclude o premeditare a cărei geneză să meargă mult în spate, probabil înainte chiar de scrierea „vechiului” program de guvernare.

Despre această taxă, premierul Mihai Tudose a emis câteva impresii, căci altfel nu poate fi caracterizat punctul de vedere respectiv, ce pot fi consultate AICI

Respectivul bir, aflat încă la stadiul de posibilitate, ridică din start un prim triunghi interogativ. Pe care îl impune nu doar logica, ci mai cu seamă legitimitatea intrinsecă: Solidaritate cu cine, din partea cui şi pentru ce?

Mai presus de orice, cred că problema „taxei de solidaritate” dorită de PSD merită expediată la lada de gunoi a istoriei încă din stadii incipiente.

Mai exact, ar fi recomandat ca dezbaterea, dacă ea va exista în vreun fel, să nu depăşească aspectul formal, afirmaţie la baza căreia stau două considerente: respectul pentru cei care, în condiţii pe zi ce trece mai dificle, dau încă sens economiei naţionale – de la angajaţi, la antreprenori şi multinaţionale; dar şi inexistenţa, pur şi simplu, a unui fond în cazul acestei pseudo-teme.

„Aș răspunde simplu: pentru solidaritate”, spunea zilele trecute noul premier-minune al PSD, întrebat fiind de jurnalişti pentru ce este nevoie de taxa aceasta nouă, cu intrare în vigoare de la 1 ianuarie 2018.

Or, tocmai ideea, cuvântul, sentimentul (de) „solidaritate” e cheia aici.

În condiţii de pace şi relativă stabilitate, singurele raţiuni care justifică sau, din contră, descalifică o taxă sunt exclusiv economice.

Într-un asemenea mediu, solidaritatea are cumva o natură difuză, nicidecum stridenţa specifică unui produs ideologic, populist, ori ceva similar. Pentru că într-un astfel de mediu, solidaritatea nu poate fi un produs ideologic sau populist. Ea este, în schimb, rezultanta unor reglaje care se petrec în mod natural, pe fondul unui climat economic, de afaceri şi social cât de cât predictibil şi care şi-a dobândit în timp reflexe şi mecanisme adaptate.

Sigur, dinamica aceasta poate cunoaşte şi derapaje, dar depăşirea lor nu are nimic de-a face cu introducerea unor biruri decretate a fi „de solidaritate”.

E limpede, însă, că la nivelul de vârf al PSD eforturile de a face faţă realităţii alternative creată prin programele de guvernare – cel scris şi cel rescris – sunt tot mai sisifice.

Context în care, soluţia rămâne una singură – creşterea veniturilor la buget prin orice mijloace.

Însă Dragnea este conştient, gândind la propria supravieţuire, că acest imperativ nu poate fi atins decât recurgând la binomul următor: Mulgi cât mai mulţi bani (necesitatea economică), dar ai mare-mare grijă ca percepţia pe care o creezi să fie inversă (necesitatea politică).

E o încurcătură din care, obiectiv vorbind, n-ai cum să ieşi. Liviu Dragnea speră, în schimb, că poate juca pe degete posibilul şi imposibilul, aşa că a început să defileze cu artificiul ieftin numit „solidaritate”.

Dar, fie, presupunând pentru o clipă că ne-am scufunda şi noi în logica asta de vis, în care taxa de solidaritate a lui Dragnea şi Tudose va schimba România cum n-a făcut-o nici Marea Unire, ce vom găsi pe fundul mlaştinii, odată scufundaţi în ea?

Simplu, triunghiul acela interogativ de care pomeneam la început: Solidaritate cu cine, din partea cui şi pentru ce?

CU CINE?

Cu PSD şi ALDE, cu Dragnea şi Tăriceanu?

Cu aceste partide şi aceşti lideri politici, care înainte de a ajunge la guvernare au înfierat stalinist lupta anticorupţie, au relativizat constant parteneriatele strategice ale României şi au resuscitat naţionalismul primitiv, iar după ce au preluat puterea au asediat pur şi simplu instituţiile funcţionale, au recurs la măsuri în forţă pentru a dilua progresele făcute de România în ultimii 10 ani şi au restrâns gradul de transparenţă în procesul de legiferare?

Care ne spun că vor să ducă ţara înainte, în timp ce direcţia de mers e opusă?

Cu cei doi lideri de partid a căror experienţă personală a făcut ca Parlamentul României să fie condus ca niciun altul în lumea civilizată? Adică de unul care a fost condamnat penal şi de un altul care a fost trimis în judecată.

DIN PARTEA CUI?

Cine şi-ar putea imagina să fie solidar pe banii lui, la solicitarea unor partide şi lideri politici care acum nici jumătate de an făceau paşi concreţi în direcţia dezincriminării unor fapte de corupţie şi a graţierii marilor rechini, manifestându-şi astfel deplinul „respect” pentru soarta banului public?

Partide şi lideri care, în perioada protestelor din ianuarie şi februarie, se raportau cu cel mai mare dispreţ la adresa a sute de mii de oameni, partide şi lideri care înfierau capitatul străin cu o patimă ce ar fi stârnit invidia lui Brejnev, Ceauşescu, Iliescu!

Nu mai pui la scocoteală că aceleaşi partide şi aceiaşi lideri conduc în prezent o adevărată politică de „apartheid”, discriminând periculos pe cetăţeanul de rând faţă de parlamentar, dar mai ales sectorul privat în faţa celui bugetar, ca şi cum avantajele electorale cu care sunt momiţi bugetarii nu trebuie întâi produse de privaţii „mic-burgheji”. Detalii AICI.

ŞI PENTRU CE?

Pentru a ţine în viaţă o guvernare (guvernare, da, nu neapărat guvern) care continuă să reducă transparenţa în ceea ce priveşte cheltuirea banului public?

Celebrul program PNDL al tandemului Shhaideh-Dragnea sau noua ofensivă de transformare a companiilor de stat în ogradă proprie sunt doar două exemple cu greutate. 

***

ACTUALIZARE miercuri ora 12.15. Pas înapoi. Guvernul ar putea renunța la impozitul pe cifra de afaceri și la taxa de solidaritate