Dincolo de granița sud-vestică și granița estică a României, istoria contemporană a marcat un parcurs chiar mai sinuos în cazul vecinilor noștri decât la noi. Regimurile hibride din Moldova și Serbia, profund aliniate difuziei autoritare moscovite, au menținut aceste națiuni într-un ciclu perpetuu al regresului democratic. Dacă în Moldova am asistat, însă, de o lungă perioadă de timp, la formarea anticorpilor de reziliență democratică sub tutela unei opoziții și a unei societăți civile creative, orientate către Uniunea Europeană, în Serbia semnele de abia acum încep să se materializeze. Impresionant este că, dincolo de numitorii comuni de paradigmă și circumstanță politică, ambele state împărtășesc încă un exponent important: liderii acestor tendințe sunt femei de origine română, fie că vorbim despre Maia Sandu, fie că vorbim despre Marinika Tepić.
De curând, un important reprezentant al opoziției sârbe a intrat în paralizie parțială, în urma bătăilor aplicate la comanda regimului lui Vučić. Timp de săptămâni întregi, Marinika Tepić a dus o dificilă grevă a foamei, în ciuda consecințelor potențial severe asupra propriei sănătăți. Toate aceste evenimente politice s-au materializat pe fondul fraudei electorale de proporții pe care sistemul politic corupt, susținut de către Kremlin, de la Belgrad, în detrimentul opoziției liberale Serbia contra Violenței, coaliție sub tutela căreia activează și Partidul Român, sub tutela alegerilor generale ce au avut loc la data de 17 decembrie 2023. Proporțiile sacrificiului și abnegației de care dau dovadă aceste forțe politice demonstrează fibra autentică a cauzei lor. A parcurge, totuși, o astfel de traiectorie solicită un proces solid de consolidare a capacității, iar apelul la modele ilustrative în acest sens devine esențial.
Modelul de la Chișinău devine, în acest sens, o bună sursă de învățare democratică. Așa cum autocratizarea se învață de la Moscova, și democratizarea se poate învăța din vecinătate. Nu mai e obligatoriu să ne orientăm către Vest pentru a prelua modele pertinente de democratizare în condițiile în care ele apar chiar în locurile cele mai neașteptate, precum Moldova capturată, decenii la rând, de presiunea provocărilor sale post-sovietice. Maia Sandu, încă din 2015, a construit o platformă de opoziție credibilă apelând la mijloace inovatoare considerabile. În epicentrul proiectului său s-a materializat promisiunea unui nou contract social. Alături de cetățeni, în 2016, în prima sa campanie prezidențială, a semnat acest nou contract, angajându-se să deservească o agendă a marilor reforme, a democratizării și europenizării. Prin mijloace inovatoare, de deliberare publică și participare publică digitală, printr-o diplomație publică internă a forumurilor de reflecție strategică, a dus această misiune mai departe, construind o puternică formă de rezistență în societate împotriva clasei politice oligarhice, putiniste care a cârmuit Moldova până atunci. O traiectorie similară poate fi parcursă și de către Serbia, mai ales având în vedere platforma socială de luptă împotriva violenței ce a prins contur acolo.
În toată această ecuație, pentru România, misiunea este una cu atât mai solidă. România este, desigur, un actor important în regiune, liantul dintre spațiul post-sovietic și spațiul post-iugoslav. Relațiile diplomatice cu Serbia, spre exemplu, dincolo de privilegiul prieteniei istorice dintre națiunile noastre, dețin o importanță aparte în vasta ecuație a prestației României în regiune. Între sovieto-nostalgia și iugo-nostalgia ce au capturat cele două societăți pentru o lungă perioadă de timp, devine clar, însă, că România trebuie să își asume rolul de busolă ideațională a democrației liberale și a integrării europene. De data aceasta, Bucureștiul trebuie să învețe din lecțiile trecutului și, înțelegând că paradigma de intervenție marginală aplicată în perioada de debut politic al Maiei Sandu nu se pretează în condițiile actuale, trebuie să apeleze la măsuri creative.
În primul rând, România trebuie să sprijine masiv procesul de învățare democratică de care opoziția din Serbia are atât de mare nevoie. De la programe de formare speciale pentru tinerii lideri ai societății civile și ai organizațiilor democratice din Serbia până la forumuri dedicate democrației liberale și europenizării în Balcanii de Vest, misiunea este una amplă. Totodată, drepturile minorităților noastre trebuie să fie puse punctual pe agenda bilaterală, cu solicitări clare, pentru că discursul violenței și al urii la Belgrad în momente atât de sensibile, de apogeu pentru regimul hibrid al lui Vučić, prinde contur simțitor în astfel de circumstanțe.
De asemenea, printr-o diplomație parlamentară activă, partidele liberale de la București au datoria de a se mobiliza activ, sprijinind rezoluții, pachete de sprijin și facilități menite să dubleze efortul societății civile și al opoziției democratice, atât în plan național, cât și la nivel european. Votul Parlamentului European asupra rezoluției dedicate situației din Serbia este un bun exercițiu în acest sens. Un nou contract social la Belgrad presupune un exercițiu civic masiv, iar implicarea europeană în constituirea acestuia devine fundamentală. Așa cum paradigma de guvernanță a Politicii de Vecinătate și Extindere europene, centrată în jurul consolidării rezilienței democratice, reprezintă o dimensiune prioritară a acțiunii externe europene, acum, mai mult decât oricând, este fundamental să ne asigurăm că valul de democratizare care, pornind dinspre Polonia și Moldova, redinamizează speranța unei Europe Central și Sud-Estice liberale, se răspândește și în Serbia.
O versiune academică a acestor perspective poate fi consultată aici.
