Sari la conținut
News Alert

Octavian Manea: Donald Trump descifrat. Ce spune şi ce va face

“Două sunt momentele de inflexiune care au schimbat traiectoria Pentagonului: decembrie 2013, când Beijingul anunța activarea unei zone de identificare și apărare aeriană în Marea Chinei de Est, și februarie 2014, când Rusia anexează Crimeea”, susţine analistul Octavian Manea, într-un interviu acordat Digi24.ro, privind, printre altele, rolul pe care şi-l va asuma Washingtonul după prezidenţialele de la sfârşitul acestui an. Contextul general este marcat nu doar de evoluţii tot mai complicate pe scena internaţională, dar şi de un orizont electoral american în care discursul candidatului Donald Trump injectează pe zi ce trece tot mai multă incertitudine.

Gates Leads Pentagon Memorial Observance Of 9/11

Foto: Guliver/Getty

Cum aţi caracteriza actuala campanie electorală pentru alegerile prezidenţiale din SUA, din perspectiva interesului manifestat de cei doi candidaţi rămaşi în cursă pentru subiectele politică externă?

Octavian Manea: Asistăm la una dintre campaniile în care politica externă în general joacă un rol central. Multe dintre dezbaterile dintre cei doi candidați pornesc de la politica externă. Spre exemplu, Trump folosește câteva dintre subiectele care o vulnerabilizează pe Clinton (Benghazi, intervenția în Libia sau scandalul serverului privat) pentru a-i distruge una dintre temele-pivot pe care își fundamentează campania, imaginea candidatului calificat, cu experiență pentru Casa Albă.

În același timp, în discursurile celor doi se disting contururile a două fotografii despre America din care se desprind narațiuni fundamental diferite despre rolul său în lume. Pe de o parte, avem America fortăreață, imaginea cetății asediate, cu cartiere nesigure, America zidurilor și a liniilor Maginot identitare, tot mai sceptică față de pleiada de angajamente internaționale asumate după 1945, sau față de nation-building-ul de peste mări. De cealaltă parte este imaginea Statelor Unite ca „putere indispensabilă“ (pentru a utiliza noțiunea consacrată de Madeleine Albright) care proiectează o etică a responsabilității globale, masiv implicată în societatea internațională, inclusivă, multiculturală și care vede în alianțe și în puterea americană din spatele lor drept o formulă de descurajare a războaielor, un ingredient cheie în menținerea păcii internaționale și un mijloc de a stabiliza regiuni cu o geopolitică seismică.

Rezumând, este o competiție între două orientări despre lume, două filozofii de exercitare a responsabilităților globale, bătălia dintre americanism și globalism. De reținut și câteva tendințe sociologice (măsurate la începutul lui mai de Pew Research Center) care circumscriu actuala competiție electorală și care arată un public tot mai ezitant în fața implicării internaționale: 57 dintre americani cred că Statele Unite ar trebui să îi lase pe ceilalți să-și rezolve propriile probleme, iar 41% cred că America face prea mult în materie de gestiune a problemelor globale. Cu puțin timp înainte de a părăsi poziția de Secretar al Apărării, în 2011, Robert Gates ridica o întrebare fundamentală Congresului: „Ce tip de semnal vreți să trimitem restului lumii – Chinei, Iranului, (acum și Rusiei) – din perspectiva rolului Americii în lume? Că Statele Unite revin acasă și că se îndreaptă din nou spre fortăreața America? Ce tip de rol vreți pentru Statele Unite în lume?”. Răspunsul îl vom afla în noiembrie.

„Deseori politica externă americană alternează perioadele de flux cu cele de reflux”, aţi scris, recent, într-un comentariu pe marginea „Doctrinei Clinton”. Făcând abstracţie de numele celor doi candidaţi şi privind strict din perspectiva interesului Americii, ce perioadă ar fi oportun să urmeze, din 2017 încolo?

În cartea sa (Maximalist: America in the world from Truman to Obama) publicată în 2014, Stephen Sestanovich, profesor la Universitatea Columbia, observa acest tipar postbelic, de după 1945, unde administrațiile americane au alternat între angajamente extinse pe scena internațională cu cele de repliere spre interior, de restructurare a tentației de a-și asuma prea multe sarcini. Schimbarea de direcție se corelează cu sfârșitul războaielor de uzură care au sleit societatea americană (Coreea, Vietnam, Irak-Afganistan) și dezangajarea din ele. Administrația Obama se înscrie perfect în această tendință.

Ciclurile electorale din 2008 sau 2012 au stat sub semnul sloganului de “nation building acasă”, rezumând perfect starea de spirit dominantă în societatea americană post Bush. Din această perspectivă, pivotul asiatic a fost o încercare de a extrage America din campaniile de uzură care au marcat cea mai mare parte a deceniului de după atacurile de la 11 septembrie. Acum ne aflăm într-un moment în care putem asista la o corecție de parcurs fie în sensul în care viitoarea administrație va aprofunda divorțul programatic al lui Obama de intervenționismul post 9/11 mergând și mai departe prin chestionarea rolului alianțelor tradiționale sau, dimpotrivă, una care va construi pe unele inițiative ale lui Obama (investițiile în descurajarea marilor puteri și în NATO), dar se va apropia de politicile celei de a doua administrații Bush din etapa post Donald Rumsfeld și al cărei proiect major a fost stabilizarea temporară a Irakului.

Pe fond însă, două sunt variabilele care, vrând-nevrând, vor domina mediul operațional în anii următori și pe care Casa Albă nu le poate ignora. Pe de o parte, competiția cu puterile revizioniste, anti-statu-quo ale Euroasiei, care vor să golească de conținut și să suspende principiile și normele internaționale, cel puțin în “străinătatea apropiată”, în regiunile tampon percepute ca fiind spații privilegiate de interes strategic.

Pe de altă parte, avem actorii non-statali cu ambiții revoluționare de răsturnare a sistemului oriunde apare această oportunitate precum Al-Qaeda sau Statul Islamic/DAESH. Eroarea care se face deseori este de a trata astfel de mișcări ca simple organizații teroriste. Ele sunt mult mai mult de atât. Se prezintă mai degrabă ca niște insurgențe evoluate, pe steroizi, care guvernează, controlează teritorii, administrează populații, oferă bunuri publice - reguli, predictibilitate, justiție și joburi. Au mai degrabă caracteristicile unor cvasi-state, suplinind tocmai absența statului formal.

De aici nevoia de a merge dincolo de drone, bombardamente conjuncturale de la distanță, raiduri ale trupelor speciale. Răspunsul nu poate să rămână exclusiv în sfera operațiunilor de contraterorism. Și întotdeauna se vor căuta scurtături, soluții expeditive, convenabile care răspund nevoilor unui public devenit captivul jurnalelor de știri și care, într-o lume cu un ritm pe repede înainte, vrea să știe că “misiunea a fost îndeplinita” și clasată. Trump spune că era nation-building-ului expediționar a luat sfârșit, că strategia fundamentată pe o astfel de logică a eșuat, dar promite că va învinge ISIS. Deseori în discursurile și interviurile sale trimite la personaje legendare din timpul celui de-al doilea război mondial, generalii Patton și MacArthur. Ei au o rezonanță profundă la nivelul imaginarului public american, sunt simbolul victoriei militare decisive.

Dar oare mai sunt acestea din urmă posibile? Intervenționsimul anilor ’90 în Balcani și cel post 9/11, cu tot malpraxisul existent și care trebuie foarte atent evaluat, indică nevoia unei etape de consolidare politică și instituțională a câștigurilor temporare obținute pe câmpul de luptă. Nu aceasta este și lecția Libiei post-Gaddafi?

Trump ignoră complet dimensiunea societală a conflictelor contemporane, deși nici măcar MacArthur nu a uitat-o în Japonia de după război, unde a coordonat o amplă campanie de stabilizare și reconstrucție post-conflict. Ceea ce contează în cele din urmă este ce urmează ISIS-ului? Pentru că mișcarea are niște rădăcini și resorturi societale la nivelul comunităților sunnite și care, lăsate neatinse, nu vor face decât să deschidă calea către ISIS 3.0 (după cum avertiza generalul David Petraeus într-un editorial de săptămâna trecută din Washington Post). Întrebarea însă este ce pui în locul acestor administrații insurgente? Ce alternative oferi populațiilor și comunităților aflate sub controlul lor? Cum răspunzi golurilor de putere și guvernare care permit unor astfel de organizații să se regenereze? O astfel de discuție nu poate evita politici care sunt mai degrabă asociate cu dimensiunea de state și nation-building, cu operațiunile de stabilizare, de menținere a păcii și contrainsurgență, dar care cer mult timp (mult dincolo de ciclul unei singure administrații) și enorm de multe resurse. Mai are America răbdare pentru așa ceva sau voința politică necesară? Ascensiunea lui Trump pare să sugereze că nu. Și nici democrații nu stau neapărat mai bine. Este de ajuns să vedem cum au fost primite discursurile lui Leon Panetta și John Allen în timpul Convenției Democrate de către aripa Bernie Sanders: “No more war!”

Acum, din contră, să pornim tocmai de la persoanele celor doi candidaţi. Aş vrea să lămurim întâi chestiunea izolaţionismului la Trump. Este un izolaţionist, în sensul clasic, sau un politician care redefineşte chiar şi acest termen? Există o „Doctrină Trump”?

Sunt câteva nuanțe care par să particularizeze discursul lui Trump. Multe dintre referințele pe care le folosește – “America în primul rând”, americanism vs. globalism, lege și ordine acasă, reorientarea priorităților spre homeland, punerea la îndoială a rolului alianțelor – trimit mai degrabă la o tradiție specifică de politică externă pe care Trump încearcă să o reactiveze într-un moment în care vede cum forțe mari sistemice, precum revolta anti-establishment sau reîntoarcerea în matca națiunilor și a solidarităților primare, remodelează peisajul global. Trump este un candidat în spiritul timpului. Hrănește și în același timp este beneficiarul rebeliunilor de la firul ierbii împotriva unui sistem în care segmente electorale importante nu-și mai regăsesc identitatea. Pe scurt, el vrea să resusciteze naționalismul de tip jacksonian (după numele președintelui de secol XIX Andrew Jackson) pe care profesorul Walter Russell Mead îl descrie ca reunind “individualiști care se organizează ca răspuns la amenințări și care văd al doilea amendament drept fundația și garanția libertății americane”. Aici este bazinul său electoral predilect, spațiul său preponderent de manevră. Pe acest fond, selectarea și amplificarea pericolelor care amenință homeland-ul în identitatea lui civilizațională. Așa se explică și cea mai recentă controversă creată de Trump prin care o acuză pe Clinton că “în esență vrea să abolească al doilea amendament.”

Dar poate ce descrie cel mai bine tentația “izolaționistă” a lui Trump este această credință că trebuie să țină America departe de conflictele altora. La începutul anilor ’90 a rămas celebră afirmația unui oficial al Administrației Bush prin care vroia să arate că America nu are niciun interes să fie implicată în războaiele etnice din fosta Iugoslavie: “we don’t have a dog in that fight”. Ceva similar încearcă să transmită și Trump când spune că vrea să facă din “America în primul rând” tema centrală a administrației sale. Foarte probabil motto-ul nu este ales deloc întâmplător. Are o rezonanță profundă în istoria Statelor Unite și a fost folosit de președintele Woodrow Wilson pentru a justifica timp de doi ani neutralitatea SUA într-un moment în care Europa devenise teatrul primului război mondial. Cuplată cu retorica anti-NATO, insistența pe rambursarea cheltuielilor de către aliați, distanțarea de orice misiune de stabilizare fie a Balcanilor, a Nordul Africii sau a Orientului Mijlociu, “America first” creionează un rol cu totul diferit pentru Statele Unite pe scena globală. Foarte probabil, după Trump, resursele americane nu ar fi trebuit cheltuite niciodată în slujba unor “iluzii globaliste” de tipul Ligii Națiunilor, al NATO sau al doctrinei “responsabilității de a proteja” populații măcelărite de propriile guverne.

În felul său, Trump este un insurgent împotriva consensului care a dominat politica externă americană de după 1945, spunând că a venit momentul pentru emanciparea, scuturarea Americii de responsabilitățile sale globale, inclusiv de menținerea pacii în Europa sau Pacific. “Cum ne ajută asta? La ce ne-a folosit asta? Avem deficite comerciale masive. (…) Nu ne mai aflăm în situația de acum 40 de ani. Nu mai suntem aceeași țară și lumea s-a schimbat. (…) Nu mai avem luxul de a ne asuma ceea ce făceam; nu mai avem acest lux și este un lux”, declara Trump într-un interviu acordat ziarului The New York Times. Să fie arhitectura de descurajare a războaielor între marile puteri un lux? Marele beneficiar al stabilității rezultate este în cele din urmă tot America. Pe scurt, Trump este candidatul care preferă America de dinainte de cele două războaie mondiale, unilaterală, fără responsabilități globale și fără să fie constrânsă de mecanismele alianțelor formale sau de costurile menținerii acestora.

Donald Trump nu s-a mărginit în această campanie la a spune despre NATO că este demodat, irelevant. Chiar zilele trecute, a făcut o afirmaţie prin care a lovit la temelia alianţei, relativizând articolul 5, care stipulează că un atac asupra unui stat membru atrage riposta tuturor. 
Au temei speranţele celor care susţin că, de fapt, un preşedinte Trump se va comporta diferit decât o lasă să se întrevadă declaraţiile candidatului Trump?

Eu cred că nu se susțin. Există undeva speranța că establishment-ul va reuși să îl controleze cumva pe Trump, moderându-i excesele și radicalismul care îi domină astăzi discursul. Se uită însă că Trump nu este candidatul establishmentului, este challengerul acestuia și că nominalizarea sa în competiția pentru Casa Albă vorbește tot mai mult despre “schimbarea la față”, despre metamorfoza Partidului Republican. Jacob Heilbrunn, editorul revistei The National Interest, remarca recent faptul că republicanii pivotează către un “partid naționalist și antiglobalist care repudiază ideea că America trebuie să spună ce e bine și ce este rău în lume”.

Balanța de putere în interiorul partidului se schimbă în favoarea facțiunilor care sprijină restructurarea angajamentelor globale, sfârșitul intervenționismului extern și pentru care prezența defensivă în Europa și Asia este în general o povară în beneficiul pasagerilor clandestini. Prin Trump, GOP-ul (Grand Old Party) face un viraj semnificativ către America Jacksoniană și devine tot mai puțin partidul seniorilor John McCain, Richard Lugar sau Robert Gates - acea aripă internaționalistă, bipartizană, confortabilă cu exercitarea lidershipului global și care vede în alianțe un mijloc de a stabiliza regiunile cu o geopolitică inerent tectonică.

Între timp, neoconservatorii, care până nu foarte demult dominaseră politica externă republicană, par să migreze către democrați. Am ajuns în acel moment despre care avertiza Robert Gates în discursul său de adio către NATO: “În viitor, lideri politici americani – aceia pentru care Războiul Rece nu a fost o experiență formativă cum a fost pentru mine – ar putea să concluzioneze că beneficiile de pe urma investiției în NATO nu justifică cheltuielile făcute”. Punerea la îndoială a articolului 5 al NATO într-un moment în care credibilitatea angajamentelor față de aliați ar trebui să primeze sugerează această tendință. Din această perspectivă, este foarte simbolic endorsementul lui Clinton de către Brent Scowcroft (consilierul pe probleme de securitate națională al primului președinte Bush), o marcă tradițional republicană și un “realist” din categoria lui Henry Kissinger. Trump aruncă în derizoriu credințe și valori pâna nu foarte de mult tabu pentru republicani, precum alianțele internaționale, veteranii sau excepționalismul american. Recenta controversă dintre Trump și familia Khan (părinții musulmani ai militarului american ucis în Irak) este un déjà-vu care ne amintește de ironizarea serviciului militar al lui John McCain, un veteran al Vietnamului. Și peste toate, avem declarațiile de iubire față de Putin sau provocarea lansată către hackerii ruși de a se amesteca în competiția electorală americană.

Mă întreb cu cine va ajunge să lucreze o administrație Trump? Cine va dori să se asocieze cu Trump? Vedem o prăpastie tot mai mare între Trump și establishmentul republican de politică externă (cel care inevitabil asigură transferul de memorie instituțională unei viitoare administrații). Este relevantă aici scrisoarea publicată la începutul lunii martie pe site-ul War on the Rocks, reunind nume sonore care au făcut parte din diverse administrații republicane (Eliot A. Cohen, Aaron Friedberg, David Kramer, Stephen Krasner, Kori Schake, Philip Zelikow, Robert B. Zoellick) și care sunt oripilați de propunerile de politică externa ale lui Trump. Sau cea mai recentă, publicată la începutul lunii august, a celor 50 de foști oficiali GOP care au ocupat poziții importante în zona securității naționale în multiple administrații republicane de la Nixon la ultima administrație Bush (Michael Hayden, John Negroponte, Meghan O’Sullivan, Peter Feaver, Eric Edelman, Michael Green). Concluzia lor este că Trump “a demonstrat în mod repetat că are o cunoaștere foarte limitată a intereselor naționale vitale ale Americii, a provocărilor sale diplomatice și a alianțelor indispensabile”.

Mai mult, nu are niciuna dintre trăsăturile adecvate unui comandant șef – capacitatea de a-și controla impulsivitatea, de a recunoaște și învăța din propriile erori, de a asculta de consilieri sau de a încuraja puncte de vedere contrare. În opinia lor, o administrație Trump ar fi cea mai “nechibzuită președinție din istoria americană”.

Riscul este să sfârșim cu o administrație după chipul și asemănarea lui Trump, de yesmeni, o imensă cameră ecou predispusă efectului de group-think (în general asociat cu marile fiascouri de politică externă). În același timp, sistemul este bine setat în această direcție, după 8 ani de Obama, care au centralizat excesiv controlul deciziilor la nivelul Casei Albe. Sub Obama, Consiliul Național de Securitate (NSC) a cunoscut o expansiune industrială, dublându-se, față de perioada imediat următoare atacurilor de la 11 septembrie, și ajungând să fie de zece ori mai mare față de anii’ 70.

În condiţiile în care Marea Chinei de Sud-Est fierbe tot mai tare de câţiva ani încoace, în ce măsură va rămâne Rusia un dosar de prim rang pe radarul viitorului preşedinte al SUA?

Desigur, totul va depinde de cine se va afla la Casa Albă. Dar, în esență, ascensiunea Chinei și în special comportamentul său regional vor rămâne pentru orice administrație marele elefant din colțul camerei. Mai ales în condițiile în care Beijingul este destul de preocupat în ultimii ani să forțeze noi realități teritoriale, noi fait accompli prin dezvoltarea graduală de insule artificiale, amorsând de facto un proces de anexare informală a unor felii importante din Marea Chinei de Sud. Militarizarea acestor avanposturi deja în derulare va schimba geografia controlului local. Desfășurarea treptată de sisteme antiaeriene și antinavale va permite Beijingului activarea unor zone de excludere și de interdicție în aer și pe apă. În acel moment, o serie de bunuri publice regionale precum libertățile de tranzit și survol în apele internaționale, pot fi puse sub semnul întrebării. Pe acest fond a venit și rebalansarea/pivotul geografic sub care a stat începutul mandatului Administrației Obama, reconfirmând Statele Unite ca putere și variabila în balanța Pacificului.

Dar există un element care individualizează Administrația Obama și care mă face să cred că Rusia va rămâne pe radarul unui președinte Clinton. Orizontul strategic imediat al SUA în general și al Pentagonului în particular stă sub semnul revenirii competiției cu marile puteri, deopotrivă China și Rusia. Este o mantră repetată în discursurile liderilor Pentagonului în ultimii doi ani. Două sunt momentele de inflexiune care au schimbat traiectoria Pentagonului: decembrie 2013, când Beijingul anunța activarea unei zone de identificare și apărare aeriană în Marea Chinei de Est, și februarie 2014, când Rusia anexează Crimeea. Concret, asta înseamnă sume masive care urmează să fie investite în tehnologiilenext level al căror efect global este consolidarea descurajării convenționale. În bugetul pentru anul viitor știm că fondul alocat pentru ERI (Inițiativa de Reasigurare Europeană) ajunge undeva la 3,4 miliarde de dolari, față de 183,9 miliarde de dolari care sunt alocați pentru dezvoltarea acelor capabilități care vor domina competiția cu marile puteri. Iar suma merge până la 951 de miliarde în următorii 5 ani.

La nivelul Departamentului Apărării, efortul poartă numele de a treiastrategie de offset, iar filozofia pe care se fundamentează este modelată după un efort similar din vremea Războiului Rece, inițiat în a doua jumătate a anilor ’70 de Administrația Carter, fiind ulterior perfecționat de Reagan (vârful icebergului fiind celebrul program Războiul Stelelor) și care în general este creditat ca fiind o variabilă esențială în câștigarea Războiului Rece, a cărui miză a fost în fond descurajarea unei agresiuni sovietice. Ideea fundamentală rămâne aceea de a investi în avantajele tehnologice pe care competiția încă nu le deține, de a dezvolta noi arhitecturi de descurajare (deopotriva noi capabilități și concepte operaționale) pentru a semnala adversarilor că prețul unei agresiuni ar fi mult prea mare. Așa cum se vede acum, fundația offset-ului pare ferm ancorată în programele Pentagonului din următorii 5 ani. Mai mult, arhitectul intelectual al acestei politici de apărare, Robert Work, numărul 2 din Pentagon, provine dintr-un foarte influent think-tank (Center for a New American Security-CNAS) care a promovat puternic offset-ul și al cărui CEO, Michele Flournoy, este considerată drept cea mai probabilă opțiune pentru șefia Pentagonului într-o viitoare administrație Clinton.

Acum patru ani, într-un discurs rostit la Dublin înainte de încheierea mandatului de secretar de stat al SUA, Hillary Clinton avertiza asupra tentativei Rusiei de resovietizare a Europei de Est, menţionând şi România în lista ţărilor-ţintă şi întărind hotărârea Statelor Unite de a contracara acest proces. Sună bine pentru urechile românilor, polonezilor, balticilor, mai ales dat fiind contextul actual, dar sună un asemenea angajament la fel bine şi pentru urechile americanilor care vor merge la vot? În ce măsură ar putea să difere politica unui preşedinte Hillary Clinton, privind Europa şi în special axa Marea Baltică-Marea Neagră, faţă de cea a preşedintelui Barack Obama?

Spre deosebire de Trump, Clinton afirmă hotărârea de a apăra sistematic ordinea postbelică (inclusiv beneficiile și bunurile publice pe care le oferă) în care America a avut rolul de arhitect principal. În această lectură, America rămâne “puterea indispensabilă” și custodele său. Clinton înțelege foarte bine că ne aflăm într-o eră care va fi modelată de revenirea competiției cu marile puteri și, în consecință, de capacitatea de a rezista revizionismului lor. Este și mesajul central al discursului generalului John Allen de pe scena Convenției Democrate din urmă cu câteva săptămâni: “America va onora obligațiile tratatelor noastre. Vom conduce și consolida NATO și pe aliații din Estul Asiei și din lume cărora le-am jurat solemn să îi apărăm. Relațiile internaționale nu vor fi reduse la o simplă tranzacție de business. Aliaților și prietenilor le spunem: suntem cu voi. America nu vă va abandona. Iar celor care acționează împotriva păcii, civilizației și ordinii globale le spunem că vom opune rezistență. Statele Unite vor continua să rămână puterea indispensabilă care transformă lumea”. În această logică, este foarte probabil ca o Administrație Clinton să ducă pivotul european consacrat pe finalul mandatului lui Obama după Crimeea la nivelul următor.

Concret, asta ar putea să însemne permanentizarea finanțării pentru Inițiativa Europeană de Reasigurare în bugetul Pentagonului (acum este reînnoită de la an la an) prin care să se asigure o prezență americană robustă de descurajare pe Flancul Estic al NATO. În același timp, o Administrație Clinton ar trebui să regândească arhitectura de descurajare din Europa din perspectiva zonelor anti-acces și de excludere regională (A2/AD) care pun sub semnul întrebării rețetele clasice de furnizare a securității, dar mai ales a capabilităților menite să demonstreze faptul că realimentarea, întărirea flancurilor vulnerabile prin desfășurarea forțelor de reacție rapidă (de tipul VJTF) rămâne posibilă într-un mediu în care cel care deține sisteme de interdicție este net avantajat. Nu în ultimul rând, Alianța, sub impulsul unei viitoare Administrații Clinton, ar trebui să corecteze marea restanță a Summitului de la Varșovia: consolidarea arhitecturii de descurajare în zona Mării Negre.

Interviu de: Laurențiu Mihu