Sari la conținut

Există ceva mai periculos pentru România decât un parteneriat Trump-Putin? Da!

S-au înmulțit declarațiile belicoase ale Rusiei. În special, cele împotriva țărilor care găzduiesc scutul antirachetă. Iar de o vreme încoace, amenințările menționează explicit varianta ca Moscova să folosească armele nucleare. Trebuie să ne îngrijoreze asta? Nu.

shutterstock_335198765

Riscul ca Rusia să atace militar România este mic. Cel mai probabil, Putin nu va îndrăzni să invadeze o țară NATO. Dar și dacă s-ar întâmpla, țările baltice reprezintă o țintă mult mai interesantă pentru el, dar și mai facilă. Acesta este motivul pentru care liderii Estoniei, Letoniei și Lituaniei au privit cu groază declarațiile prietenoase ale lui Donald Trump față de liderul de la Kremlin.

România este într-o situație diferită. Nimeni din anturajul lui Trump, nici măcar cei mai înfocați susținători ai unei alianțe americano-ruse cu scopul de a distruge Statul Islamic, nu ne privesc ca pe o suburbie a Rusiei.

Niciun strateg american nu consideră România imposibil de apărat, așa cum mulți spun despre țările baltice, adaugând, mai mult sau mai puțin explicit, că această realitate geografic-militară va trebui să ducă, în final, la găsirea unui compromis cu Rusia în privința lor.

După cum scriam în editorialul de săptămâna trecută, și România are alte motive să se teamă de un parteneriat Trump – Putin, chiar dacă va avea un scop limitat, respectiv lupta antiteroristă. Pentru că este de așteptat ca Rusia să ceară ceva consistent la schimb. Și nu putem fi siguri că acel ”ceva” nu vizează și România.

O înțelegere SUA-Rusia cu referire și la noi, dar fără ca noi să avem un cuvânt de spus și fără să putem să o influențăm ar reprezenta un pas major înapoi. Ar însemna o reîntoarcere parțială la vremurile în care eram tratați ca parte din no-man’s-land, din zona de tampon, în care și Rusia avea un drept de veto asupra opțiunilor noastre strategice – fie că vorbim de apărare, de politică externă, de economie. Deja este foarte ciudat că într-un singur an am ajuns să importăm de șapte ori mai multe gaze rusești!

Să nu uităm că, în septembrie 2009, la nici un an de la instalarea în funcție, președintele Obama a anunțat abandonarea planurilor de a instala un scut antirachetă în Polonia și Cehia. Decizia a venit după șapte ani de negociere între administrațiile americană și poloneză și la două luni după vizita lui Obama la Moscova.

Proiectul a fost reluat și extins, inclusiv în România, doar după ce încercările de resetare a relației cu Rusia au eșuat, iar președintele SUA a înțeles că momentul ”Medvedev – președinte” nu a fost decât o scenetă, pusă la cale de pentru a da Vestului senzația că Moscova chiar intenționează să renunțe la ambițiile sale neo-imperialiste. Răgazul astfel obținut a fost folosit din plin de ”premierul” Putin pentru a-și reclădi armata.

Nu știm încă dacă Trump va încerca, până la urmă, o resetare a relațiilor cu Rusia, după modelul Obama. Iar dacă va încerca, nu știm la ce va folosi Putin răgazul pe care i-l va acorda noul președinte american. Ce știm cu siguranță, însă, este că mai există un motiv de îngrijorare pentru România după ce Donald Trump se va instala la Casa Albă. Relația SUA – Uniunea Europeană.

Când Obama a anunțat, în 2009, renunțarea la scutul antirachetă din Polonia și Cehia mai toate țările ”vechii Europe” l-au aplaudat. Merkel și Sarkozy au spus la unison că scutul planificat de administrația Bush ar fi iritat inutil Rusia, și că pasul înapoi făcut de Obama ”va fi apreciat la adevărata valoare de prietenii noștri ruși.”

Momentul de concordie dintre un președinte americat premiat preventiv cu Nobelul pentru pace și europenii timorați de un Putin din ce în ce mai agresiv (sau cei cointeresați de un Putin din ce în ce mai generos) nu a durat mult. Iar de atunci încoace, relația SUA – UE a mers din ce în ce mai rău.

Atitudinea europenilor față de necesitatea de a-și crește cheltuielile de apărare, devenită evidentă după ocuparea Crimeei de către Rusia, dar și numeroase dispute comerciale majore au adus astăzi parteneriatul trans-atlantic în poate cel mai jos punct al său.

Și de parcă nu ar fi fost suficient, declarațiile din campanie ale lui Donald Trump proiectează la orizont o escaladare a tensiunilor în relația cu continentul. Dacă retorica sa va deveni realitate, România se va confrunta cu o nouă mare problemă. Va fi prinsă la mijloc între America și Europa.

S-a văzut încă din ziua în care Trump a fost declarat învingător că liderii UE au fost cei mai șocați de rezultatul alegerilor. În timp ce Putin, Le Pen, Farage și Orban exultau, la Bruxelles, Berlin și Paris s-a așternut o liniște înnegurată. Un ministru german a declarat chiar că ”alegerea lui Trump este un coșmar din care nu ne putem trezi.”

De ce se tem europenii? De faptul că toate subiectele contencioase care au intervenit între cei doi stâlpi ai spațiului euroatlantic, în ultimii ani, se vor adânci și vor determina o îndepărtare din ce în ce mai mare a Statelor Unite. Ceea ce va avea consecințe negative asupra securității continentului dar și asupra economiilor europene și implicit asupra nivelului de trai.

Un important punct de ruptură îl reprezintă politica de apărare comună și implicit cheltuielile pe care le presupune. Pentru marea majoritate a țărilor UE singurul scut defensiv este cel oferit de NATO. Cu toate acestea, cei care suportă majoritatea costurilor alianței sunt americanii.

La o primă vedere, SUA contribuie cu doar 22% la cheltuielile militare ale NATO. Bugetul alianței este de 2 miliarde de dolari, iar americanii contribuie cu 460 de milioane. Realitatea, însă, este că aceste cifre reprezintă doar costurile cu ceea ce țările membre gestionează în comun – echipament, baze, centre de comandă, programe de pregătire în țări terțe.

Dar forța NATO, capacitatea ei de a descuraja atacurile din exterior, nu stă în bruma de echipamente și centre de comandă comune, ci în suma capabilăților militare pe care le are fiecare dintre cele 28 de națiuni aliate. Nu 2 miliarde anual costă efortul militar al țărilor NATO de a întreține un cumul de armate capabil să riposteze eficient, ci 900 de miliarde!

După acest criteriu, SUA acoperă singură 72% din cheltuielile alianței. Și chiar dacă acceptăm argumentul că americanii nu alocă toate cele 650 de miliarde apărării Europei, tot rămâne o discrepanță uriașă între cât pun ei la bătaie pentru securitatea continentului și cât pun toți ceilalți. Pentru că pe locul doi este Marea Britanie, cu 6% și de abia pe locurile 3 și 4 se regăsesc Franța și Germania, cu 5%, respectiv 4%.

Am intrat în aceste detalii pentru că ele se află la fundamentul frustrării din ce în ce mai mari a americanilor față de europeni. Cererile repetate ale primilor ca toate țările să aloce minim 2% bugetului apărării au fost ignorate. În clipa de față, doar cinci țări respectă criteriul – SUA, Grecia, Marea Britanie, Estonia și Polonia. România alocă doar 1,48% din PIB forțelor armate.

Motivul pentru care majoritatea europenilor și Canada au preferat să-și folosească banii pentru alte nevoi a fost, multă vreme, valid. Nu exista nicio amenințare la orizont care să justifice canalizarea unor sume consistente spre armată. Dezvoltarea economică, reducerea deficitului sau proiectele sociale au fost prioritare.

Situația s-a modificat radical, însă, după anexarea Crimeei. După acel moment, creșterea cheltuielilor militare a devenit imperativă. Nevoia de a demonstra Rusiei că NATO își ia în serios obligațiile ce derivă din Articolul 5 a presupus alocarea unor sume considerabile.

Numai în 2016, Statele Unite au alocat 800 de milioane de dolari pentru a poziția trupe și echipament greu pe flancul de Est. Din păcate, țările bogate ale Europei au dat, din nou, din colț în colț atunci când li s-a cerut să suporte o cotă mai mare din nota de plată. Ca și cum pericolul rusesc ar fi vizat doar țările foste comuniste și America, nu și pe ele.

De unde vine această atitudine? Dintr-o convingere a multor lideri europeni că Statele Unite își urmăresc, de fapt, doar propria agendă geostrategică. Adică, motivul pentru care finanțează NATO nu este unul altruist, de sprijinire a Europei, a lumii libere, ci unul cât se poate de egoist: vor să conducă lumea în continuare ca stăpâni absoluți.

Ori, dacă asta vor, este cât se poate de normal, în logica acelorași lideri, să și plătească pentru a-și păstra privilegiul! Cu atât mai mult cu cât consideră că multe din acțiunile Washington-ului nu doar că nu îi protejează, ci că le crează probleme.

Cum ar veni, America pornește focul – mulți au interpretat sprijinul dat ucrainenilor exclusiv ca pe o declarație de război împotriva Rusiei - și după aceea tot America se supără că europenii nu o ajută să îl stingă.

Cine are dreptate? Aparent, europenii. În realitate, Statele Unite. Iată de ce.

Sistemul de securitate continental creat de americani și europeni după al doilea război mondial nu a avut ca scop doar evitarea unui nou conflict între Germania și Franța sau alte țări, ci și prezervarea unui model de guvernare democratic, centrat pe respectarea drepturilor omului.

Al doilea obiectiv nu ar fi putut fi atins fără o alianță militară care să protejeze lumea liberă de o eventuală agresiune a dușmanului său de moarte, Uniunea Sovietică.

Ceea ce înseamnă că indiferent de scopurile reale ale Americii, de proporția de egoism și altruism din calculele ei strategice, pentru Europa sprijinul ei a fost vital. Scăpați de Hitler, ar fi încăput pe mâna lui Stalin, așa cum s-a întâmplat cu noi, cei din Est, dacă nu ar fi fost Statele Unite!

Ce ar mai fi rămas din valorile, potențialul și stilul de viață al vest-europenilor? Exact ce a rămas și din al nostru, după 45 de ani de comunism și dictatură: mai nimic. Da, Statele Unite i-a ajutat și pentru că o Europă sub cizma sovietică ar fi însemnat un rival de neînvins în cursa pentru supramație mondială. Dar în final a fost o decizie din care ambele părți au avut de câștigat.

În asta constă esența parteneriatului euroatlantic. Spre deosebire de ”parteneriatul” URSS - țările satelit, din care noi nu am avut decât de pierdut, Europa a avut de câștigat enorm. Nu doar pentru că s-a putut reclădi la adăpostul scutului american, dar și pentru că parteneriatele economice transoceanice au readus rapid prosperitatea pierdută în timpul războiului.

Dacă tragem linie, după 70 de ani, cine a avut mai mult de câștigat din această asociere? SUA, foarte probabil. Dar a ieșit Europa în pierdere? În niciun caz! A fost echitabil? Potrivit modelului capitalist îmbrățișat de ambele lumi, da. Pentru că acela care investește într-o întreprindere merită să ia partea leului.

Iar America a investit în Europa într-un moment în care continentul era o ruină. Și nu America a transformat Europa într-o ruină. Germania a făcut-o! Germania a adus Europa în situația de a depinde cu viața de Statele Unite. Acolo se află păcatul originar. Un păcat care a fost răscumpărat, însă, timp de șapte decenii nu doar prin regrete și gesturi făcute față de victime ci și printr-un angajament ferm, dublat de fapte, de a nu mai ajunge încă o dată la război și de a prezerva cu orice preț democrația și libertatea.

Cum s-a ajuns la impasul de azi? Foarte probabil, totul pleacă de la sentimentul europenilor că și-au plătit datoriile față de americani și că lucrurile trebuie discutate azi de la egal la egal. Și chestiunile economice care provoacă iritare pe ambele maluri ale Atlanticului, dar mai ales cele legate de securitatea continentului.

După cum spuneam și mai sus, foarte mulți lideri ai Uniunii Europene văd criza de azi în relația cu Rusia ca fiind provocată exclusiv de americani, care, direct dar și cu ajutorul unor aliați din Est, au susținut protestele de la Kiev, de la sfârșitul lui 2013. Protestele au dus la înlăturarea lui Ianukovici, la ieșirea Ucrainei de sub tutela Rusiei, ceea ce ar fi ”obligat” Rusia să riposteze și să anexeze Crimeea și câteva regiuni din est.

Ei bine, în curând la Casa Albă va veni un președinte care se declară dispus să meargă chiar mai departe decât Obama în normalizarea relației cu Rusia. Dacă acest lucru se va întâmpla, schimbarea ar trebui să ducă, teoretic, și la o detensionare a relațiilor Americii cu Europa. Se va întâmpla acest lucru? Cel mai probabil, nu.

Pentru că nevoia de securitate a Uniunii Europene va rămâne la fel de mare. Doar caii troieni ai lui Putin spun că Europa nu are de ce să se teamă de revizionismul rusesc și că ar trebui să lase garda jos, pentru că nimic rău nu poate veni dinspre acolo.

Să nu uităm că Ucraina a intrat în criză după ce Rusia, prin marioneta sa Ianukovici, le-a refuzat dreptul de a adera la UE, nu la NATO! Pentru orice om de bună credință este evident că în ochii lui Putin UE este un dușman cel puțin la fel de periculos precum NATO sau SUA!

De ce? Pentru că reprezintă un model de guvernare și dezvoltare atractiv care va reprezenta întotdeauna o antiteză relevantă cu modelul de conducere autocrată, feudală, promovat de Kremlin. Doar cu război, conflict permanent și propagandă își pot împiedica poporul să vadă această diferență și să ceară schimbare.

Câtă vreme securitatea continentului este asigurată de NATO, iar NATO este finanțat predominant de americani, în timp ce majoritatea țărilor europene nu își îndeplinesc obligațiile, tensiunile dintre SUA și UE nu doar că nu se vor domoli, ci vor deveni și mai acute. Cu atât mai mult cu cât de cealaltă partea a oceanului își intră în rol un președinte care nu pare deloc dispus la concesii majore pe acest subiect.

România va fi prinsă, vrând nevrând, la mijloc. Până de curând, prioritățile noastre de dezvoltare, de reformare, opțiunile geostrategice erau perfect aliniate atât cu cele ale americanilor, cât și cu cele ale europenilor. Pentru că America și Europa vorbeau pe acceași limbă.

Dacă germanii vor insista cu crearea unei armate europene, România cum se va împărți între prioritățile parteneriatului strategic cu SUA și dorința de a nu supăra marile puteri europene? Este doar un exemplu.

Confruntările economice, deasemenea, este de așteptat să se înmulțească. Să ne uităm la sancțiunile dure, pe sume imense, pe care și le aplică cele două tabere. Pentru fiecare amendă pe care o iau coloșii americani din IT , cum ar fi Google, există una pe care o încasează o mare companie europeană, cum ar fi Volkswagen.

Și aici va trebuie să alegem, din ce în ce mai des. Soluția: va trebui să jucăm pe sârmă. Problema nu este că nu suntem buni la asta, ci din contră. Suntem prea buni! Avem o lungă experiență în a juca la două capete. Iar elita noastră politică de abia așteaptă să li se ceară să joace într-un fel sau altul. Se vor folosi de această concurență pentru a-și vinde sprijinul celui care dă cel mai mult. Întocmai ca Putin.

Și ce vor vrea? Ce au avut până nu demult și au cam pierdut. Oportunități de a fura și libertatea de a se bucura în tihnă de pradă. De Rusia am putea scăpa, dacă America își respectă angajamentele, dar cu a noastră castă hrăpăreață ne va fi mult mai greu să câștigăm războiul dacă vor primi  imunitate ”strategică.”.