Sari la conținut

Interviu cu Gen. Degeratu. De ce a anunţat Putin retragerea din Siria, dar a înteţit bombardamentele

A trecut un an de la angajarea Rusiei în criza siriană. Mişcarea surprinzătoare a Moscovei a trezit multe întrebări, unele găsindu-şi răspunsul, altele nu. Vom încerca să descifrăm situaţia creată, încă volatilă şi confuză, într-un interviu acordat Digi24.ro de generalul Constantin Degeratu, fost şef al Marelui Stat Major, fost consilier de stat la Departamentul Securității Naționale din cadrul Administrației Prezidențiale. Primele lovituri aeriene ruseşti au avut loc în 30 septembrie 2015. Bombardamentele continuă şi azi, cu o intensitate şi o nepăsare faţă de soarta civililor din zona Alep care au oripilat nu doar opinia publică, ci şi marile cancelarii.

constantin degeratu captura

Digi24.ro: În martie 2016, după aproape şase luni de intense bombardamente ruseşti, preşedintele Putin anunţa că a ordonat retragerea forţelor sale din Siria, motivând că obiectivele au fost în linii mari îndeplinite. Deci, în primul rând, ce obiective a avut şi are Rusia în Siria?

Gen. Constantin Degeratu: Intervenţia militară a Rusiei în războiul civil din Siria a fost motivată politic de către preşedintele Putin prin aceea că autorităţile guvernamentale siriene (preşedinte, guvern, parlament) au solicitat sprijin în baza articolului 51 din Carta ONU (dreptul la autoapărare individuală şi/sau colectivă). Obiectivul declarat al intervenţiei ar fi fost, potrivit oficialilor de la Moscova şi Damasc, lupta împotriva terorismului internaţional reprezentat de ISIS (ISIL, DAESH), alături de şi în sprijunul Forţelor Armate Siriene.

În fapt, Rusia era, de multă vreme, un suporter activ al regimului totalitar Bashar-al-Assad, regim care intrase, de mai mulţi ani, într-un conflict pe viaţă şi pe moarte cu propriul popor. Conflictul în desfăşurare, aparent parte a controversatei Primăveri arabe, se soldase deja cu sute de mii de morţi şi milioane de refugiaţi. Rusia era implicată activ în sprijinul guvernului Assad atât prin consilieri militari, politici şi de securitate internă, cât şi prin furnizarea de informaţii, de armament şi echipamente militare.

În esenţă, şi analitic vorbind, se poate spune că intenţiile reale ale Rusiei au vizat o paletă largă, impresionantă, de obiective strategice precum:

- salvarea militară a regimului Bashar-al-Assad care, în vara anului trecut, intrase într-o criză profundă şi era pe punctul de a se prăbuşi;

- prezervarea controlului guvernamental sirian asupra zonei de litoral (zona preponderent alawită şi cea adiacentă), atât pentru asigurarea amprentei ruse la teren cât şi pentru împiedecarea constituuirii unui coridor de influenţă iraniană spre Mediterana;

- demonstrarea capacităţii de proiectare a forţei la nivel de superputere şi asigurarea unei prezente permanente în Mediterana de Est;

- contrabalansarea influenţei comunităţii euro-atlantice (americane, britanice, franceze) în procesul de soluţionare a crizei siriene şi preluarea controlului asupra acestei crize;

- mutarea atenţiei NATO şi Uniunii Europene (oficialităţi, opinie publică) de la agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei la o altă problemă, mai fierbinte;

- amplificarea fluxurilor de refugiaţi pentru exacerbarea crizei generate de amploarea migraţiei ilegale în Uniunea Europeană;

- destabilizarea Turciei şi paralizarea capacităţii de acţiune a NATO în zona Mării Negre.

În al doilea rând, având în vedere situaţia din teren, unde bombardamentele ruseşti continuă cu motoarele turate la maxim, e limpede că nu se poate vorbi de vreo retragere. Prin urmare, ce rol a avut acel anunţ al preşedintelui Putin, atât de lipsit de acoperire în fapte?

Sunt mai multe aspecte de clarificat aici. În primul rând, anunţul surprinzător al preşedintelui Putin era suficient de ambiguu, pentru că, în mod explicit, nu viza retragerea totală a forţelor ruse şi, în plus, evoca posibilitatea ca, în cazul în care ar fi fost nevoie, forţele ruse trebuia să fie în măsură să fie redislocate în zonă.

Da, în realitate, în pofida celor declarate, nu a avut loc o retragere efectivă ci, dimpotrivă, s-au produs o amplificare a implicării militare ruse şi o diversificare a acţiunilor militare ale Rusiei în Siria.

Anunţul preşedintelui Putin a avut, însă, raţiunile sale, unele atinse, altele nu. Principalul scop a fost acela de a demonstra eficienţa intervenţiei şi faptul că Rusia nu ar fi avut alte intenţii. Deci: am venit, am făcut ceea ce aveam de făcut şi am plecat! Misiune îndeplinită!

În realitate, dacă am lua drept bună susţinerea că Rusia ar fi venit să lupte împotriva terorismului, în pofida numărului impresionant de ieşiri-avion înregistrat lună de lună, ISIS a continuat să deţină şi să-şi extindă controlul asupra unor importante porţiuni ale teritoriului sirian (de altfel, într-o proporţie însemnată, loviturile aeriene ruseşti au vizat poziţii ale diferitelor formaţiuni ale opoziţiei armate siriene, de la cele acuzate de terorism (precum al-Nusra Front) până le cele despre care se ştia sau se spunea că ar fi sprijinite de Statele Unite, Uniunea Europeană sau Turcia.

Prin acel anunţ, însă, preşedintele Putin a reuşit să-şi menţină aura de conducător imprevizibil şi surprinzător (unul care îşi surprinde şi propriul aparat politic, diplomatic, militar şi de informaţii). În războiul informaţional şi psihologic declanşat de Rusia împotriva Occidentului, anunţul privind decizia de retragere şi-a produs oricum efectul alimentând propagandă rusă cu muniţie proaspătă, cu efect îndelungat.

Este posibil, însă, ca acel anunţ să fi avut drept scop şi exercitarea unei presiuni asupra preşedintelui Assad, pentru că acesta – confruntat cu riscul de a rămâne din nou singur – să accepte mai uşor conduita prescrisă de strategia rusă privind gestiunea crizei siriene. Este adevărat că nimeni nu cunoaşte în detaliu această strategie, dar câteva dimensiuni ale acesteia pot fi întrevăzute: alimentarea pe termen lung a conflictului şi menţinerea lui în limite controlabile de Rusia; prezervarea fermă a unui nucleu statal sirian estic (litoral mediteranean); menţinerea la putere a regimului Assad (deocamdată cu Bahar-al-Assad, mai târziu fără, dar nu opus intereselor grupurilor politice, economice şi confesionale care îl susţin); posibilă constituire a unei entităţi autonome/independente kurde; diminuarea drastică a participării grupurilor de interese pro-occidentale la reconstrucţia viitoarei statalităţii siriene, cel mai probabil diferită de configuraţia actuală.

Mai multe relatări din presa internaţională sugerau, la începutul anului, că înţelegerea la care Putin şi Assad au căzut înainte de începerea bombardamentelor ruseşti prevedea că trupele dislocate de Moscova pot rămâne în Siria pe termen nedefinit. Aşa cum se văd lucrurile acum, e foarte probabil ca, în absenţa unor turbulenţe puternice pe plan intern pentru regimul Putin, Rusia să îşi consolideze prezenţa în Siria pentru multă vreme şi după momentul în care conflictul se va fi încheiat definitiv. Aveţi o altă perspectivă?

Încheierea definitivă a conflictului din Siria este o chestiune ce priveşte un viitor foarte îndepărtat. Deocamdată, el este cadrul în care se desfăşoară deja confruntarea acută dintre o Rusie care a îmbrăcat vizibil hainele agresivităţii quasi-iraţionale ale Rusiei staliniste cu un Occident tot mai greu de descifrat – personificat încă de Statele Unite, dar aparent incapabil să ia în serios provocarea, fără însă a renunţa la exigenţele legitime în materie de drept internaţional, de primat al democraţiei şi de protecţie a drepturilor omului.

Aşa cum se conturează lucrurile acum, în condiţiile relansării ofensivei guvernamentale pentru reluarea controlului asupra unei părţi cât mai mari (cât mai populate) a statului sirian în graniţele actuale, Rusia şi-a asigurat prezenţa de lungă durată în Siria. Aceată prezenţă se va consolida pe următoarele dimensiuni: o bază năvală (vitală pentru nouă strategie sudică a Rusiei); o bază aeriană complexă; o prezenţă fizică a unor forţe din cadrul trupelor terestre şi forţelor speciale atât în locaţii proprii cât şi în comandamente, cazărmi şi poligoane ale armatei siriene. Aceste elemente structurale (formaţiuni militare, echipamente de luptă, infrastructură specifică) vor fi protejate de un sistem complex de interdicţie A2/AD vizând atât spaţiul aerian cât şi cel maritim (bazat pe sisteme de tip S-300/400, Bastion, Iskander, pe puterea de foc a unor nave tip distrugător-crucişător-fregată şi pe rachetele de croazieră lansabile din Marea Neagră, Marea Mediterana sau Marea Caspică). Această prezenţă va fi conjugată cu posibile valenţe de sprijin şi cooperare în Egipt, posibil Cipru, posibil Libia sau o altă ţară din nordul Africii.

Angajarea frecventă a navei-amiral a Flotei Ruse din Marea Neagră (Crucişătorul purtător de rachete Moskva) în sprijinul operaţiunilor din Siria, deplasarea în curs de desfăşurare a navei-amiral a Forţelor Navale ale Federaţiei Ruse – Port-avionul Amiral Kuznetsov (singurul port-avion rusesc, însoţit de alte 8-10 nave de luptă şi de sprijin logistic) din Marea Barenţ în Mediterana de Est, precum şi posibilă implicare militară chineză în sprijinul regimului Bashar-al-Assad, conturează o prezenţă de lungă durată a Rusiei în Siria.

Aceasta este perspectiva pe care o oferă evoluţiile actuale şi acumulările de până acum în criză siriană, în absenţa unei veritabile strategii de contracarare din partea comunităţii euro-atlantice şi în condiţiile în care o dinamică optimistă nu poate, în mod obiectiv, să vină din interiorul regiunii. De altminteri, cred că soluţia pentru fundamentarea unei strategii realiste trebuie să plece de la premisa că Europa şi Orientul Apropiat (în fapt, MENA) formează un spaţiu unic de securitate, un spaţiu care nu este separat de nici o frontieră fizică.

Situaţia din Alep a ajuns atât de gravă, încât SUA, Franţa, Germania au acuzat deschis Rusia ca fiind responsabilă, alături de regimul sirian, de dezastrul umanitar de acolo. Washingtonul a şi anunţat, de altfel, că a ajuns la capătul răbdării cu Moscova, iar contactele dintre cele două capitale pe subiectul sirian au fost suspendate pentru o perioadă îngrijorătoare. Ce pot aduce în următoarea perioadă asemenea evoluţii?

Bătălia pentru Alep (al doilea oraş că mărime al Siriei şi considerat a fi fost capitală economică) a atins deja dimensiunile unei tragedii umanitare de mari proporţii, tragedie ce va marca, pentru multă vreme, istoria Siriei, dar şi pe cea a Rusiei, care nu se va putea deroba în nici un fel de crimele de război şi cele împotriva umanităţii săvârşite acolo. Întreruperea contactelor ruso-americane (generate de acuzaţiile la adresa Rusiei aduse atât de Statele Unite, Franţa sau Germania, cât şi de formaţiuni ale opoziţiei democratice) a agravat şi mai mult tragedia.

Reluarea consultărilor, la Lausanne (Elveţia), zilele acestea, a reaprins unele speranţe, dar rezultatele sunt, deocamdată, zero. Fără o schimbare rapidă a atitudinii uneia din părţile aflate în confruntare, tragedia poate intra pe făgaşul progresiilor geometrice ireversibile. Poate că o zvâcnire de responsabilitate a ONU ar mai putea face ceva pentru salvarea copiilor, a femeilor din Alep. Poate, de asemenea, că ar fi necesară o ieşire rapidă în stradă a tineretului european, mobilizat printr-o campanie a disperării ce ar putea debloca situaţia. Cel mai probabil, va fi o cedare a forţelor opoziţiei armate, puternic zdruncinată de impasul politic şi umanitar în care s-a intrat. E greu de crezut că Vladimir Putin va rata ocazia să mai obţină o victorie; preţul uman nu mai are nici o importantă la Kremlin.

Sunteţi militar. Vedeţi vreo diferenţă între atitudinea lui Vladimir Putin faţă de Alep şi cea pe care a avut-o, ani în urmă, faţă de Groznîi?

Nu, categoric, nu. Este ceea ce sugeram şi mai sus. Spun aceasta, deoarece încă de acum trei-patru ani devenise vizibil că regimul Bashar-al-Assad, consiliat de generali ruşi cu experienţă celui de-al doilea război cecen, proceda aşa cum a ordonat Putin în Cecenia: distrugerea completă a localităţilor (zonelor urbane) în care rebelii opun rezistenţă (indiferent de proporţia “pierderilor colaterale”) şi reconstrucţia lor cu oamenii care vor accepta să trăiască sub autoritatea regimului. Aşa a fost la Groznîi. Aşa s-a procedat în multe locuri din Damasc, suburbiile Damascului şi localităţile adiacente.

Pe ansablu, se apreciază că, datorită metodelor brutale de acţiune indiscriminate şi ca urmare a folosirii unor muniţii interzise (tip cluster), Rusia a ucis în Siria peste 3.000 de civili (necombatanţi), adică un număr mai mare decât cel provocat organizaţiei teroriste ISIS sau celei afiliate Al-Qaeda (al-Nusra Front).

Încă o dată, Alep. Ce ar trebui să căutăm în situaţia de acolo, dincolo de dispreţul obişnuit al lui Assad şi Putin faţă de civilii aflaţi în zone de război?

În prezent, peste o sută de mii de civili sunt ostateci în confruntarea dintre Forţele Armate Siriene, ISIS şi formaţiunile militare ale forţelor politice anti-Assad. Ostateci fără nici o scăpare şi fără nici o speranţă, folosiţi (voluntar sau involuntar) ca scuturi umane, ca ţinte alternative, ca argumente de presiune. Greu de exprimat în cuvinte revolta, disperarea, sentimentul de zădărnicie.

Aşa cum sunt acum poziţionate piesele pe tablă de şah a morţii, şi având în vedere spiritul sovietic ce animă ofensiva forţelor guvernamentale, bătălia pentru Alep pare să încorporeze ceva din simbolistica pe dos a Stalingradului, cucerirea acestui deja fost oraş de către Armata Siriană urmând a fi valorificată ca marcând cotitura decisivă în dinamica războiului.

Retorica Turciei, înainte de încălzirea pe repede-nainte a relaţiilor dintre Ankara şi Moscova, era foarte aspră faţă de susţinătorii regimului Assad, cel mai important suporter al acestuia din urmă fiind Rusia. Poate avea vreun impact prelungirea crizei din Alep asupra relaţiei Erdogan-Putin?

Prelungirea crizei din Alep nu mai influenţează decisiv relaţia dintre Ankara şi Moscova, relaţie care, oricum, a fost deja împinsă pe un făgaş net favorabil Rusiei. Luarea crizei siriene sub control de către Rusia, incidentul generat de doborârea avionului rusesc de către forţele aeriene turceşti şi sentimentul de insecuritate generat de acest incident (guvernanţii turci au perceput că insuficient de sigur sprijinul NATO), aşa-zisa tentativă de lovitură de stat de care a profitat Moscova şi care a răcit relaţiile Turciei cu aliaţii (îndeosebi cu Statele Unite) – sunt tot atâţia factori care pot să explice o anumită dezangajare a Turciei în raport cu creşterea agresivităţii Rusiei în zona Marii Negre. În noile condiţii create, Turcia pare să fi dobândit ceva mai multă libertate de manevră în procesul de contracarare a pericolelor de securitate ce se coagulează pe teritoriul sirian la sud de frontieră comună. Criza aceasta zguduitoare este o oportunitate pentru Turcia, oportunitate pe care probabil o va folosi atât pentru îndepărtarea militanţilor kurzi (împingerea lor dincolo de Eufrat), cât şi pentru lichidarea nucleelor ISIS sau ale altor formaţiuni cu profil apropiat de cele teroriste sau de cele pro-guvernamentale.

Sprijinul necesar şi posibil pentru formaţiunile de opoziţie anti-Assad (şi anti-ISIS), îndeosebi în cazul celor despre care se ştie că ar fi sprijinite de Occident, este şi va rămâne o decizie dificilă pentru autorităţile de la Ankara şi, deci, un factor posibil perturbator în complicata ecuaţie Erdogan-Putin.

Deteriorarea relaţiilor ruso-americane se accentuează pe măsură ce Moscova continuă să aibă iniţiative ostentative: desfăşurare de tehnică militară strategică, implicare în alegerile americane, intenţia anunţată de reactivare a unor baze în spaţiul asiatic şi nu numai, inflexibilitatea crescută pe dosarul sirian. În ce stare sunt azi frânele de urgenţă existente încă din vremea Războiului Rece şi prevăzute pentru situaţiile de escaladare a tensiunilor în relaţia dintre cele două puteri nucleare?

Asistăm într-adevăr la o escaladare a tensiunilor în relaţiile ruso-americane asemănătoare unora din perioadele cele mai dificile ale Războiului Rece (similitudini cu perioade precum criza Suezului, criza rachetelor din Cuba ori Războiul de şase zile). Rusia a declanşat efectiv un război ciudat la adresa comunităţii euro-atlantice încă din 2008, pe timpul Summit-ului NATO de la Bucureşti, confruntare căreia, până în vara anului 2014, NATO nu a dorit să îi răspundă. Absenţa măsurilor de descurajare şi a celor preventive, precum şi reacţiile tardive, inadecvate sau absente în cazul unor agresiuni clare (agresiunea împotriva Georgiei, în august 2008; anexarea ilegală a Crimeei; agresiunea mascată din Dombas; continuarea ocupării ilegale a Transnistrei, Abhaziei şi Osetiei de Sud), au încurajat agresivitatea Rusiei, au distrus orice opoziţie democratică în Rusia şi au hrănit spiritul aventurist al politicii preşedintelui Putin. Măsurile adoptate la Summit-ul NATO din Ţara Galilor (2014) şi Varşovia (2016) – dintre care unele au început să se materializeze, conturând construcţia unor capabilităţi militare de apărare apte să frâneze aventurismul regimului Putin – ar putea genera unele motive de optimism.

La rece, însă, viitorul imediat pare mai degrabă îngrijorător. Amploarea exerciţiilor militare ale Rusiei şi frecvenţa lor, tematica acestora şi retorica propagandistică ce le acompaniază, conturează preponderant scenarii apropiate de liniile vechii doctrine militare sovietice cu privire la starea de tensiune şi perioada iniţială a războiului. În acelaşi timp, şi deşi sunt creionate potrivit dezvoltărilor moderne ale ştiinţei şi artei militare (inclusiv, mimetic, unele din modalităţile de acţiune specifice experienţei militare americane), multe din acţiunile actuale ale Rusiei se apropie de configuraţia politicii militare staliniste din anii 1938-1941.

Mai mult decât atât, politica militară a preşedintelui Putin promovează, aproape brutal şi nesofisticat, alături de conceptul vetust al dreptului Rusiei de a avea o sferă de influenţă, ideea posibilităţii folosirii capabilităţilor nucleare ca arme de teatru de război, cu argumentul că Statele Unite nu-şi vor risca distrugerea pentru soarta unor est-europeni imprudenţi sau nerealişti şi cu susţinerea că experienţa Hiroshima-Nagasaki dovedeşte că, după câteva decenii, viaţa poate reveni la normal în astfel de zone.

Pe fond, vis-à-vis de întrebarea dumneavoastră, cred că mecanismele de siguranţă capabile să prevină declanşarea unui conflict ruso-american sunt ceva mai sigure decât în perioada de maximă încordare din anii premergători crizei rachetelor din Cuba (s-a acumulat o anumită experienţă în ceea ce priveşte “coexistenţa paşnică”), dar mult mai slabe decât în ultimul deceniu al Războiului Rece şi în primul deceniu post-bipolar. Trăsăturile leadership-ului preşedintelui Putin cuprind, în mod clar, accente periodice de iraţionalitate (care se accentuează cu trecerea timpului), iar “sistemul” de la Moscova pare paralizat de impasul în care s-a intrat şi din care nu vede nici o ieşire rezonabilă. Acest lucru devine tot mai scump, dar atât economia rusă cât şi societatea rusă au intrat în stare de război şi se comportă conform acestei mentalităţi, furnizând, pentru un timp, suficient suport.

Singurul lucru care, principial, ar putea opri accelerarea declinului actualului sistem de securitate (cu riscul angajării pe un tobogan ireversibil) ar fi reconstrucţia rapidă a unei capacităţi de descurajare credibile în spaţiul comunităţii euro-atlantice (pe dimensiunea politică, economică, socială şi, desigur, militară), centrat pe frontiera estică a NATO-UE, dar şi bine structurat pe întreaga adâncime a teritoriului european (capabilităţi anti-tero, anti-diversiune, anti-subversiune şi de contracarare a războiului informaţional/pshihologic). Acest lucru pare acum imposibil atât în cazul leadership-ului american, cât şi cel al construcţiei europene şi al puterii naţionale – în cazul statelor expuse direct actualului pericol (inclusiv România).