Sari la conținut

Ipocrizia discursului lui Trump de la ONU

Tonul președintelui Donald Trump în primul său discurs la Națiunile Unite a fost acela al unui chiriaș nemulțumit care dă vina pe proprietar pentru starea jalnică în care se află locuința sa. Însă ONU nu-i nici mai bună nici mai rea decât membrii care o compun, iar SUA este unul dintre ei.

World Leaders Address Annual United Nations General Assembly

Foto: Gulliver/GettyImages

de Christopher R. Hill

DENVER - Primul discurs în fața Adunării Generale a ONU ținut de președintele SUA Donald Trump va rămâne în istorie, în primul rând pentru limbajul său bizar și pentru că a numit Coreea de Nord “depravată”, Iranul “criminal” iar Cuba și Venezuela “corupte”. Și, în afară de acuzațiile directe la adresa statelor corupte, Trump și-a apărat cu fervoare programul “America First”.

Dar, în timp ce epitetele folosite de Trump erau noi pentru ONU, argumentele sale nu sunt deloc noi. El a arătat, oarecum justificat, că și alte țări pun propriile interese naționale pe primul plan. Și a reluat o veche obiecție a decidenților din politica externă a SUA: aceea că este oarecum excesiv și injust să te aștepți ca contribuabilii americani să plătească pentru 22% din bugetul ONU.

După chemarea adresată Adunării Generale să-și îndeplinească sarcina de a implementa și a urmări aplicarea sancțiunilor împotriva Coreei de Nord, Trump a spus: “Să-i vedem pe ei ce vor face.” Dar referirea la ONU ca “ei” sugerează că această instituție ar fi ceva separat de SUA. Tonul lui Trump a fost acela al unui chiriaș nemulțumit care dă vina pe proprietar pentru starea jalnică în care se află locuința sa. Însă ONU nu-i nici mai bună nici mai rea decât membrii care o compun, iar SUA este unul dintre ei.

În discursul său, Trump a enumerat numeroasele contribuții ale Americii în lume și a sugerat că ONU este păstrată ca un fel de favoare făcută țărilor care au nevoie de un forum internațional. El nu a asumat nicio responsabilitate a SUA pentru realizările sau eșecurile ONU. Dar, pe lângă o contribuție mai mare decât a celorlalte țări la bugetul ONU, SUA joacă și un rol mult mai mare în interiorul instituției. SUA ar putea astfel să își asume meritul pentru multe din succesele ONU; însă este în același timp responsabilă de multe dintre eșecurile acesteia. Este bine să amintim că niciun secretar general nu a ocupat această funcție fără sprijinul Statelor Unite. Și, ca membru permanent al Consiliului de Securitate, SUA are drept de veto asupra oricărei acțiuni a ONU (inclusiv a sancțiunilor, misiunilor trupelor de menținere a păcii sau condamnării oficiale a unor state membre). Chiar dacă uriașa birocrație instituțională a ONU este uneori greoaie, eficiența sa depinde în final de membrii săi cei mai influenți.

Să luăm cazul conflictului din Bosnia de la începutul anilor 1990, când Consiliul de Securitate a hotărât să trimită trupele ONU de menținere a păcii în loc să utilizeze o prezență militară multilaterală mai consistentă, care ar fi fost permisă de Capitolul 7 din Carta ONU. Marea Britanie și Franța, care au furnizat majoritatea forțelor de menținere a păcii, au insistat pentru un mandat de menținere a păcii pentru că nu doreau să-și expună la riscuri trupele.

SUA a refuzat să contribuie cu trupe și astfel nu a fost în măsură să ceară un mandat mai puternic care să permită trupelor ONU să intervină pentru oprirea violențelor. Chiar dacă mulți americani erau martori ai carnagiului prezentat la știri și doreau ca ONU să întreprindă mai mult pentru oprirea acestuia, nici ei și nici liderii - George H.W. Bush și apoi Bill Clinton - nu erau interesați să trimită trupe americane pentru a participa la forțele de menținere a păcii. Rezultatul, așa cum știm, a fost că măcelul a continuat, uneori în prezența forțelor ONU ale căror țări de origine nu le-au dat un mandat suficient de puternic pentru a interveni. Până la momentul acordului de pace de la Dayton, în decembrie 1995, competența forțelor de menținere a păcii a fost atât de discreditată încât au fost înlocuite cu trupe de război ale NATO. Cu alte cuvinte, când situația cerea trupe de război, au fost trimise forțe de menținere a păcii, iar când situația cerea forțe de menținere a păcii, au fost trimise trupe de război. Această disfuncționalitate aparentă nu a avut nimic de-a face cu ONU. A fost un rezultat direct al procesului decizional al statelor membre.

Chiar și discursul indigest și distopic al lui Trump recunoaște că ONU contribuie semnificativ la pacea mondială prin misiuni de menținere a păcii și alte forme de asistență. Adesea aceste acțiuni se desfășoară în țări îndepărtate, acolo unde implicarea directă a SUA ar fi inacceptabilă pentru alegătorii americani.

ONU este departe de a fi perfectă. Însă, în loc să lovească în această instituție, liderii americani, inclusiv Trump, ar trebui să înțeleagă că acțiunile și deciziile ONU sunt adesea o extensie a acțiunilor și deciziilor lor.