Sari la conținut

Conferința de presă

Marţi, 8 august 2017, Digi Sport 1 a difuzat un interviu la cald cu Gheorghe Hagi şi părţi semnificative din conferinţa lui de presă de după meciul Viitorul-FC Voluntari 0-0. Cu acest prilej, Hagi a mai arătat o dată că zâmbetul strălucitor şi ranchiuna pot să coabiteze. Că gloria poate fi ţâfnoasă. Şi că există pe lume oameni instalaţi în condiţia exceptatului, care cred că pot să spună şi să facă orice fără să-i tragă nimeni nici măcar de mânecă, darămite la răspundere. Şi fără să li se murmure că bat câmpii. Antrenor, patron şi factotum la Viitorul, Hagi a avut marţi un discurs în care s-au adunat teoria conspiraţiei, diatriba, mania persecuţiei, reproşul fără destinatar („se vrea să se strice”), acuzaţia de corupţie („sunt oameni plătiţi să facă asta”) şi în general cam toate ingredientele de care are nevoie o conferinţă de presă ca să se transforme în delir.

7

Gheorghe Hagi nu e primul sportiv român care compromite cu gura lucrurile bune pe care le-a izbutit cu alte părţi ale corpului. Hagi face parte dintr-un grup mai larg de celebrităţi care pretind, în numele a ceea ce ar fi făcut, vezi Doamne, pentru România abonament la răsfăţ şi recunoştinţă, iar uneori la privilegii şi concesii. El şi nu altul a lansat, cu vreo două decenii în urmă, îndemnul „să ne faceţi statuie, bă”, semn că nu era satisfăcut de gratitudinea naţiei. În ceea ce priveşte răsfăţul însă, nici măcar Hagi nu se poate plânge. Pe lângă adoraţia publicului, presa l-a alintat şi l-a ridicat în slăvi cum n-a făcut-o niciodată cu Ivan Patzaichin, Cristian Gaţu, Cristina Neagu sau Nadia Comăneci. Dacă Angel di María a devenit „di Magía”, Gheorghe Hagi a fost „hagicianul”, odată trecut prin obligatoriul „Maradona din Carpaţi”.

Sensibilă la istoria recentă a fotbalului şi la prestigiul lui Hagi (un prestigiu absolut meritat), presa nu l-a tratat doar cu afecţiune, ci şi cu menajamente. Acidă faţă de lufturile altora, ea s-a arătat indulgentă cu Hagi. Ceea ce trecea drept aberaţie, gafă sau rătăcire la Claudiu Răducanu devenea „un punct de vedere foarte interesant” dacă îi dădea glas hagicianul. Ziarişti cunoscuţi pentru tăişul cuvintelor le înveleau în catifea dacă interlocutor sau subiect al articolului era Hagi. Şi poate că n-ar strica, ajunşi aici, o clipă de francheţe. Dubla măsură şi dublul cântar spun de fapt două lucruri. Primul: ridicat, chiar şi fără voia sculptorilor, la stadiul de statuie, Hagi s-a plasat, cu un larg asentiment popular, mai presus de critici. Şi se ştie, nu poţi aduce atingere unui monument al neamului, fiindcă eşti expediat urgent în tagma trădătorilor tocmiţi pe bani străini sau a frustraţilor care, nedând cu piciorul în minge, nu pot revendica dreptul la spirit critic. Al doilea: gata oricând de un artificiu ipocrit, presa desfăşoară un lanţ întreg de precauţii în jurul lui Hagi pentru simplul motiv că are nevoie de el şi pentru alte emisiuni, ca aducător de rating. Dincolo de valoarea lui profesională, Hagi are o valoare de brand pe care ziariştii nu pot s-o ignore.

Interesant este că, la nici 24 de ore după săgeţile trimise în pieptul rivalului din campionat şi al finului de căsătorie, Hagi a schimbat macazul. Decepţia provocată de mersul la TAS şi de macularea sărbătorii de la Ovidiu s-a şters ca prin farmec. În locul ei a apărut ditamai instinctul de business, care l-a silit pe Hagi să-i vândă urgent doi jucători tocmai lui, duşmanului, neomului (un neom de omenie, după cum susţin cârcotaşii care n-au uitat de sistemul tactic 2-5), arghirofilului, nesmeritului, instabilului, discreţionarului, guralivului. E de presupus totuşi că în schimbul lui Dragoş Nedelcu şi Romario Benzar Hagi a primit bani, nu fursecuri cu stafide sau macrameuri. Exact banii aceia despre care tot Hagi vorbea cu dispreţ deunăzi, spunând că nu despre ei este vorba în fotbal. Ca să preiau formula unor colegi, „interesant punct de vedere”.

Şi încă un lucru. Nici Hagi, nici Gică Popescu, Ilie Năstase, Simona Halep, Ion Ţiriac sau alţii de aceeaşi anvergură nu trebuie priviţi ca nişte martiri cu tonus muscular. Şi nici elogiaţi fiindcă s-au sacrificat pentru România. Să nu fim idioţi. S-au sacrificat soldaţii morţi în războaie, nu sportivii. Au murit oameni de ispravă în puşcăriile comuniste, iar lumea nici măcar nu le mai dăruieşte un gând şi nu le mai aprinde o lumânare. În schimb, un om care şi-a convertit o plăcere de copilărie în profesie e suit pe soclu şi transformat nu doar în idol (asta ar fi normal), ci în icoană şi mai ales în zeu intangibil. Hagi şi ceilalţi au muncit, uneori din greu, pentru ei şi pentru familiile lor. Atât. Faptul că prestigiul lor l-a răsfrânt şi asupra României este o consecinţă colaterală. Niciunul dintre marii sportivi nu s-a apucat la câţiva anişori de fotbal, gimnastică sau tenis pentru propăşirea naţiei. E momentul să nu mai funcţionăm în virtutea inepţiei. Şi să ne amintim că un neurochirurg ca Sergiu Stoica nu vine la televizor ca să ceară statui sau hoteluri în regim preferenţial în numele a ceea ce a făcut pentru România. E adevărat, omul nu a dat cu piciorul în minge, ci a salvat vieţi.