Sari la conținut

Găini, cozonaci şi bormaşini

„Vreau ca fiecare ţăran francez să aibă o găină în oală”, spune cândva Henric al IV-lea, într-o sinteză de program social-democrat avant la lettre. Citatul e de fapt ceva mai lung: Si Dieu me donne encore de la vie, je ferai qu’il n’y aura point de laboureur en mon Royaume qui n’ait moyen d’avoir une poule dans son pot. Adică: „Dacă îmi va mai da Dumnezeu zile, voi face să nu existe niciun truditor la mine în Regat care să nu aibă mijloacele de-a pune o găină în oală”.

De aici încep speculaţiile. După unii, regele îi face această mărturisire ducelui de Sully. După alţii, ducelui de Savoia. În orice caz, iniţiativa regală e lăudată de curteni şi luată în tărbacă de epigramişti. Scepticismul este, să nu uităm, una dintre mărcile înregistrate ale Franţei, ceea ce explică uraganul de ironii la adresa unei idei altminteri generoase. Retroactiv, Ludovic al XVIII apreciază că „găina din oală” e doar o afacere de duminică, iar glumeţii care se pregătesc de vernisajul Revoluţiei Franceze intonează în cor şi în pleasnă: „În fine, vom avea găina-n oală, / De două veacuri ni se tot promite, / O pigulim întruna şi-acum, goală, / O contemplăm cu mutre hămesite”.

Dacă marota alimentară a lui Henric al IV-lea este găina friptă, una dintre fixaţiile prepascale ale românului o reprezintă bormaşinile. Da, da, bormaşinile, la plural.

shutterstock_562106251

Asta a reieşit dintr-un minireportaj difuzat joi după-amiază la Kanal D. Darea de buznă, procedeul strămoşesc prin care românul îşi dislocă semenii în tentativa de-a ajunge primul într-un punct anume, a primit o ilustrare superlativă într-un supermarket din Piteşti. Când uşile magazinului s-au deschis, un miriapod uman a sprintat furibund la etaj, gata să profite de ofertele prilejuite de învierea lui Isus. Şi poate că, luaţi în stăpânire de un je ne sais quoi suprarealist, patronii supermarketului îşi vor fi imaginat cum străpunge maşina de găurit cu percuţie palmele Cristului răstignit. Fiindcă altă legătură între sărbătoarea care se apropie şi bormaşini nu se lasă întrezărită, oricât ţi-ai pune mintea la contribuţie.

Ajuns în zona 0, miriapodul s-a pus pe împins, înjurat şi înşfăcat, discipline în care a avut ocazia să se specializeze vreme de câteva decenii. Fondul muzical de răcnete, mugete, îndemnuri lubrice şi sudălmi a fost egalat în suavitate doar de mişcările bizonautice ale clienţilor conştienţi că, pe lângă legenda saniei cumpărate vara şi a carului luat de cu iarnă, omul gospodar îşi completează zestrea de unelte găuritoare cu două zile înaintea Învierii. Şi fiindcă n-are rost să baţi atâta drum pentru o singură bormaşină, masculii piteşteni au umflat câte trei, patru sau chiar cinci bucăţi, în funcţie de cât le permitea deschiderea braţelor. Iar dacă vă întrebaţi ce poate face un om normal cu un cvintet de asemenea scule, fie ele şi la ofertă, răspunsul este la mintea domnilor Bosch, Makita sau Black & Decker: păstrează una (eventual) şi vând restul la un preţ mai mare decât cel de achiziţie, pe diverse site-uri gata să răspundă năprasnicei dorinţe carpatine de profit. Hotărât lucru, dacă ar mai fi fost printre noi, Caragiale ar fi rescris O făclie de Paşti în varianta O bormaşină de Paşti.

Frenezia cumpărătornicilor (termen inventat de traducătorul Cristian Ionescu) din Piteşti a lăsat loc, în acelaşi reportaj de adâncă simţire, cozii la cozonaci dintr-un supermarket din Iaşi. Şi aici deschiderea uşilor a avut acelaşi efect: bulucirea isterică şi zgomotoasă a câtorva sute de femei şi bărbaţi. Pentru respectarea adevărului, scenariul a continuat totuşi altfel decât la Piteşti. Fiindcă meleul inaugural s-a prelungit printr-o coadă nu atât rectilinie, cât mai ales reptilinie.

Anaconda cu sute de chipuri s-a încolăcit pe după raioane şi a aşteptat desfacerea prăzii într-o zumzăială fericită şi evocatoare. De ce fericită? Fiindcă la capătul aşteptării oamenii aveau să cumpere cozonaci la un preţ promoţional. De ce evocatoare? Fiindcă o bună parte din ei au alunecat în tunelul timpului şi s-au văzut cu trei decenii în urmă, când coada era mai degrabă la tacâmuri de pui decât la cozonaci, iar în locul cordialităţii relative de acum se auzeau zgomotele unei adevărate lupte pentru supravieţuire.

Pentru un om sărac, fiecare leu economisit contează. Iar cine are chef de persiflări trădează un dublu deficit: de empatie şi de minte. Românul cu venituri mici îşi cumpără cozonacul de Paşte de pe unde poate. Aşa e şi nu altfel. Când însă vezi că românul acesta sărac şi plin de nevoi cere zece sau cincisprezece cozonaci, lucrurile trebuie citite în altă cheie. Ceva nu e în regulă. Spre a nu mai vorbi de câteva doamne care, ca vârstă, păreau să fi prins şi cozile ceauşiste şi pe ale căror chipuri se răsfăţa acum o fericire ţanţoşă. „Aaa, să ştiţi că stau aici de trei ore”, i-a spus una dintre ele reporterului TV, zâmbind cu toată gura. Palpita în cuvintele ei bucuria celui care îşi regăseşte forma preferată de socializare de pe vremea vieţii sub clopot. Iar asta spune o poveste tristă despre memoria noastră. Despre cât de repede uităm răul şi despre cât de uşor ne vine să-l confundăm cu binele.