Sari la conținut

PARASCHIVENIA SĂPTĂMÂNII. Răstălmăcire şi candoare

O ştim de la Goebbels: „O minciună repetată de un milion de ori sfârşeşte prin a deveni adevăr”. O ştim chiar mai de mult. Nu de la Macchiavelli şi nici de la Talleyrand, cum cred unii şi alţii, ci din Bărbierul din Sevilla, actul II, scena 8, când Don Basilio, personajul lui Beaumarchais, spune: „Calomniaţi, calomniaţi, ceva tot va rămâne.” Beumarchais se inspiră la rândul lui din Francis Bacon, care scrie în De dignitate et augmentis scientiarum: „Audacter calumniare, semper aliquid haeret”, adică „Îndrăzneşte să calomniezi, până la urmă tot se prinde ceva”. Calomnierea e verişoară de gradul întâi cu manipularea şi răstălmăcirea. Cele trei se înţeleg de minune. Au copilărit împreună, au crescut împreună, se plimbă împreună. Le vine greu să se despartă. Şi poate că nici n-ar fi drept.

Răstălmăcirea, la rândul ei, este o denaturare voită – de obicei, cu scop manipulativ. Felul în care o practică media ultimelor decenii măsoară distanţa dintre ce speram să se întâmple cu societatea românească în 1990 şi ce se s-a întâmplat de fapt. Posturile TV şi ziarele aservite politicienilor, cu agenda făcută în culise, au devenit obişnuinţă. Insulta e răcnită pulmonar, la ore de vârf sau în creierii nopţii. Părerologia a atins dimensiuni faraonice. Specialişti în nutreţurile furajere îşi dau cu părerea despre justiţie. Informaţia a migrat din zona necesităţii publice în cea a muniţiei pentru şantaj. Titlurile par decupate din Operaţiunea Şoc şi Groază. Unii crainici de ştiri şi moderatori de emisiuni sunt de o rea-credinţă patologică. Şi toate acestea se petrec sub ochii mai mult închişi ai unui CNA flasc şi fără viteză de reacţie. Un CNA căruia ar trebui, poate, să i se facă o schemă de funcţionare a principalelor pârghii ale răstălmăcirii – de la selecţionarea la orientarea ştirilor, de la decontextualizare la accentuarea aspectelor secundare, de la minciuna prin omisiune la crearea emoţiilor negative etc.

Săptămâna trecută, maşina în care se găseau fostul premier Dacian Cioloş şi soţia lui a fost lovită din spate de o altă maşină, în apropierea comunei dâmboviţene Ulmi. Invitată de un crainic de la RTV să detalieze întâmplarea, Cristina Şincai, combatantă de bază a postului, a rostit la telefon următoarele: „Dacă n-ar fi fost un accident destul de serios, am fi spus că Dacian Cioloş îşi făcea campanie electorală sau de imagine”. Crainicul din studio n-a avut reacţie, fie fiindcă tocmai împietrise auzindu-şi colega, fie fiindcă idealul lui fizionomic e Buster Keaton. „Ne duce spre această idee şi faptul că fostul premier renunţase să fie însoţit de lucrătorii SPP”, a adăugat Cristina Şincai, contrazisă după puţin timp de ziarul Adevărul, care susţinea că „maşina fostului premier era condusă de un ofiţer din SPP”. Realizatoarea a omis amănuntul pe care alte posturi TV şi ziare l-au prezentat publicului, şi anume că, la scurt timp după impact, soţii Cioloş i-au sărit în ajutor şoferului care-i tamponase şi a cărui maşină era în pericol să ia foc. Nu de alta, dar – e ştiută butada – nu trebuie să laşi adevărul să strice o ştire de efect. Mai ales că modalitatea de prezentare a ştirii – „Dacian Cioloş, implicat într-un accident” – dădea de înţeles că fostul prim-ministru fusese autorul accidentului, necum victima lui. Cât despre campania în care s-ar fi aflat Dacian Cioloş, îţi trebuie reaua-credinţă a Cristinei Şincai ca să falsifici în felul ăsta adevărul. La fel ca alţi colegi şi colege, Cristina Şincai a ales, odată cu înrolarea sub steagul lui Sebastian Ghiţă, să părăsească deopotrivă Realitatea şi realitatea.

Pe un alt palier al răstălmăcirii se plasează titlurile senzaţionaliste din presa sportivă. Aici scenariul primeşte ştampila grotescului: în gura unui fotbalist onest, dar neatins de geniu se pun cuvinte pe care bietul om nu le-a rostit, pentru ca apoi cuvintele respective să ajungă titlu cu litere de-o şchioapă. Exemplul cel mai bun în materie are vechime, dar nu şi-a pierdut din actualitate. Profitând de similitudinile cromatice dintre echipamentul Stelei şi cel al Barcelonei, un reporter TV îl întreabă, cu nişte ani în urmă, pe Bănel Nicoliţă dacă i-ar plăcea să joace alături de Messi şi Iniesta. „Eee, n-am eu faţă de aşa ceva”, răspunde cu bun-simţ fotbalistul, aproape contrariat de semeţia gândului. A doua zi, la sinteza matinală a ştirilor, interviul apare cu titlul „NICOLIŢĂ REFUZĂ BARCELONA”, ceea ce dovedeşte o dată în plus că, pentru a fi crezută, minciuna, aidoma răstălmăcirii, se cuvine a fi gogonată.

Pe lângă subiect, dar având legătură cu bunul-simţ şi – ei bine, da – cu candoarea aceluiaşi Bănel Nicoliţă, merită redat episodul în care fotbaliştii Stelei merg in corpore la Teatrul de Comedie, unde director este stelistul înfocat („însufocat”, cum ar spune un alt fotbalist) George Mihăiţă. La sfârşitul piesei în care joacă şi directorul, nelipsitul reporter TV – nu acelaşi, altul – îl întreabă pe Nicoliţă ce actori i-au plăcut mai mult şi mai mult. „Toţi”, murmură stânjenit fotbalistul, în prezenţa actorului-director. „Dar cel mai mult?” insistă reporterul. „Nea Mihai”, răspunde fotbalistul. „Mihăiţă”, îl corectează directorul. „E, lăsaţi, că nu-mi permit”, îngaimă Nicoliţă.