Sari la conținut

Telecomunism

Se poate scrie mult şi bine – sau prost – despre anii de dinaintea lui 1990. Unii oftează melancolic-obidit („Ce bine era când era rău”), alţii zic bogdaproste că au scăpat din chinga minciunilor şi de sub lespedea roşie care le-a astupat viaţa („Ce rău era când ni se spunea că-i bine”).

Întâmplarea a făcut să particip săptămâna trecută la o emisiune dintr-un ciclu moderat cu discreţie şi eleganţă de Irina Luca pe TVR 2 şi intitulat Poveste după poveste. Tema? Viaţa pe vremea lui Nicolae Ceauşescu. Alături de Simona Preda şi Răzvan Butaru, am încercat să arunc o privire lucidă şi detaşată asupra anilor de atunci. În emisiune au fost inserate şi câteva interviuri cu oameni care au prins, pe paliere diferite ale societăţii, acele vremuri (Adrian Cioroianu, Cristian Tudor Popescu, Andrei Gheorghe, Mircea Maliţa, Cornel Burtică etc.).

Unul dintre criteriile de evaluare ale ultimelor decenii de comunism a fost programul TV, redus după 1985 la două ore de emisie şi dedicat cu precădere cuplului prezidenţial. În timp ce în studio se dezbătea tema propusă, producătoarea emisiunii primea mesaje de la privitori care îşi declarau fie aprobarea, fie dezacordul faţă de prestaţia invitaţilor. Stârnit de telespectatorii care considerau că pe vremea lui Ceauşescu fusese bine, am îndrăznit la un moment dat să întreb: Dacă aşa au stat lucrurile, de ce aveam cu toţii televizoarele orientate spre bulgari, sârbi sau unguri? Şi de ce o făceam nu doar pentru filme, concerte rock sau meciuri, ci şi pentru reclamele la alimente? Cum o poate duce bine un popor care soarbe din ochi, indiferent de calitatea semnalului, salamul bulgăresc, margarina ungurească şi supa sârbească? Şi cum se poate declara fericit cineva căruia i se interzice să spună ce gândeşte, să-şi citească autorii preferaţi, să se încălzească iarna şi să se spele când doreşte (şi nu oricum, ci cu apă caldă)?

Patru zile mai târziu, la Târgul de carte Gaudeamus, am fost invitat să vorbesc la lansarea romanului Disco Titanic, publicat de Radu Pavel Gheo la Editura Polirom. Construită ingenios şi scrisă cu o forţă şi un talent de invidiat, cartea aminteşte, printre altele, de privilegiul de care se bucurau bănăţenii care recepţionau programele Televiziunii Iugoslave. Prezenţi la lansare, Radu Pavel Gheo, Robert Şerban, alţi trăitori în Banat şi cu mine am intrat imediat în trepidaţia nostalgică a anilor ’80, când sârbii, cum le spunea toată lumea, îţi puneau la dispoziţie gale punk, maratonuri de film, meciuri de poveste, emisiuni culturale cu substanţă, ba chiar şi un canal de filme porno, pentru cine avea răbdare şi rezistenţă nocturnă. Şi ne-am amintit, cu o reverenţă făcută tinereţii noastre încărunţite, de reclamele la ciocolată, băuturi răcoritoare, budinci, ţigări, blugi şi alte bucurii simple pe care comunismul românesc le eliminase fără şovăire.

Emisiunea Irinei Luca şi lansarea lui Radu Pavel Gheo au pus în discuţie rostul şi rolul televiziunii în două ţări care, cu excepţia graniţei, aveau puţine lucruri în comun. Unul dintre aceste lucruri era amprenta ideologică. Dar cât de diferită era urma ei de la o ţară la alta! Televiziunea Iugoslavă adormea vigilenţa politică a publicului îndopându-l cu toate delicatesele vizuale la care s-ar fi putut gândi. Televiziunea Română practica fuga de realitate şi îndobitocirea primitivă, oferind exclusiv nechezol TV. Iugoslavilor nu le mai ardea de pluripartidism şi de alegeri câtă vreme aveau programe captivante, dublate de posibilitatea de a-şi face vacanţele în străinătate şi chiar de a munci în alte ţări. Românii erau supuşi la televizor demonstraţiei de forţă pe care Nicolae Ceauşescu o declanşase în celelalte domenii ale vieţii. Urmarea? Niciun iugoslav nu se mai gândea să plece definitiv din ţară. În acelaşi timp, niciun român nu mai era atras de perspectiva de-a rămâne în ţară. Pentru români, Iugoslavia era paradisul. Pentru iugoslavi, România era infernul.

E nevoie să ne mai uităm din când în când în urmă, cu sau fără mânie? Categoric. În felul ăsta, vom privi ceva mai complezent tabloidismul galopant de astăzi, creat în bună măsură de seceta TV de acum trei decenii. Astăzi ne declarăm oripilaţi de emisiunile nocturne cu zurlii şi nurlii. Da, unele sunt scandaloase, dar le putem pune punct printr-o apăsare pe buton. În anii ’80, în schimb, emisiunea Meridianele cântecului şi dansului a fost scoasă din (mini)grilă fiindcă realizatorul ei avusese nesăbuinţa ca, între fraţii de lagăr Alla Pugaciova şi Karel Gott, să strecoare piesa De Do Do Do, De Da Da Da a trupei Police. Poate că ar fi bine să nu pierdem din vedere lucrurile acestea când, copleşiţi de prostul gust al anumitor emisiuni, ne declarăm astăzi dezgustul. Nu vrea nimeni să devină avocatul kitsch-ului televizual. E pur şi simplu o chestiune de confort şi de opţiuni. Între a nu avea nimic şi a avea totul, e preferabilă a doua variantă, chiar şi în ceea ce priveşte programele TV. Discernământul te ajută să păstrezi ce merită şi să arunci restul la gunoi.