Totul începe cam așa: într-o localitate oarecare, un profesor de sport a violat trei copii. A fost condamnat, și-a ispășit pedeapsa, iar după 4 ani s-a angajat din nou ca profesor de sport, în celălalt capăt al României. A violat alți șapte copii.
Înainte de toate, puțină contextualizare. Registrul Infractorilor Sexuali este un instrument care contribuie la prevenirea și combaterea abuzurilor sexuale asupra minorilor. Actul legislativ prevede ca fiecare persoană care desfășoară activități – angajat, voluntar, intern, practicant etc. în medii în care interacționează direct cu persoane vulnerabile să prezinte un extras din Registru. Astfel, sunt împiedicate situațiile în care persoane condamnate pentru fapte de agresiune sexuală se află în preajma unor potențiale victime.
Mai mult, aceeași lege prevede ca date biologice, înregistrări dactiloscopice, precum și datele de identificare – nume, prenume, adresă, fotografie recentă ale fiecărei persoane înscrise în Registru să fie păstrate și actualizate constant, pentru monitorizarea acestor persoane. Nu în ultimul rând, persoanele care figurează în Registru au obligația de a anunța autoritățile în legătură cu orice deplasare mai mare de 15 zile.
Setarile tale privind cookie-urile nu permit afisarea continutul din aceasta sectiune. Poti actualiza setarile modulelor coookie direct din browser sau de aici – e nevoie sa accepti cookie-urile social media
Așadar, eram deja în Parlamentul României de un an de zile când am auzit de acest caz. Eram nu doar revoltată, ci șocată. Aveam să aflu, după ceva timp, că astfel de „înscrisuri” din cazier se șterg foarte rapid. Și că nu aveam, ca țară, un instrument prin care să monitorizăm astfel de cazuri.
În mod cert, după doar un an de zile în Parlament nu știam toate legile. Dar eu eram convinsă că, la o recidivă de 70%, România a înțeles gravitatea problemei și are măcar un Registru al infractorilor sexuali. Răspunsul a fost unul simplu și tranșant: suntem orbi în fața unor astfel de cazuri. Orbi și complici.
Eram pusă în fața unei realități care doare: zi de zi, copiii noștri sunt puși în pericol. Un pedocriminal se poate plimba prin țară, după ce a ispășit pedeapsa, se poate angaja în școli și poate comite fapta din nou. 7 din 10 cazuri recidivează. Nu există programe de sprijin psihologic în închisori. Nu există programe de sprijin pentru reinserție în societate. Nu atacăm în niciun fel această problemă. Nu protejăm victimele, nu monitorizăm infractorii.
Am început să cercetez problema și aveam să descopăr că realitatea este chiar mai gravă decât îmi imaginam. Pe adresa oficială primeam e-mailuri de la mame care știau că au un pedocriminal în zonă și nu știau ce pot face mai bine pentru a-și proteja proprii copii. Îmi venea să urlu de fiecare dată când citeam o astfel de poveste. Știam că este de datoria mea să rezolv problema și știam că dacă pot să protejez măcar un copil, mi-am îndeplinit misiunea. Am căutat soluții – putem interveni pe o lege existentă sau trebuie să facem una nouă?
Ne loveam de rezistența la schimbare – cu cât propuneam o soluție scoasă din contextul nostru administrativ, cu atât aveam să ne lovim de mai multe „Nu se poate”, „Nu avem cum”, „Nu ne lasă legea, doamnă!”. Am găsit soluția să mergem pe forma cazierului judiciar și să implementăm un sistem în acest departament al Poliției Române. Zis și făcut: am scris proiectul, am adunat peste 120 de semnături ale colegelor și colegilor din Parlament.
În momentul în care depun un proiect trebuie să identific momentele decisive, unde pot intra „actorii” care pot influența adoptarea unei noi legi. Primul pas era punctul de vedere al Guvernului, prin Ministerul Afacerilor Interne. Aveam semnale că MAI nu va susține, oamenii care se uitaseră pe proiect erau sceptici. Fără susținere din partea lor, proiectul putea să meargă pe o traiectorie greșită. Multe, extrem de multe aspecte din viața noastră de zi cu zi depind de cât de bine sunt discutate și tranșate subiectele între Legislativ și Executiv. Iar misiunea mea a fost să găsesc o soluție care poate fi implementată cât mai repede.
Toată vara lui 2018 am lucrat la proiect alături de o expertă din cadrul MAI. Cot la cot, cele două versiuni începeau să meargă spre aceeași direcție. Era vacanță parlamentară pentru mine, era perioadă de concediu pentru ea. Dar conta mai mult să ajungem să vedem proiectul final. Am reușit să introducem tot know-how-ul colegilor din MAI și să punem piatra de temelie pentru un registru funcțional, care poate fi implementat rapid. Un registru care să conțină datele bio genetice ale infractorilor, domiciliu, fotografii recente șamd
Am redepus toate modificările lucrate cu MAI din partea inițiatorilor. Asta a însemnat să reiau discuțiile cu ai mei colegi și să le explic fiecare schimbare. Știam, în interiorul meu, că dacă ajut măcar un copil, nu va fi nimic în van. A meritat acea muncă: eram zilnic în fugă de la Cameră la Senat, de la o colegă la un alt coleg. Simțeam deznădejde de cele mai multe ori. Bătăliile se dau în comisii. Și la votul final. De fapt, până când nu vezi decretul de promulgare, nu poți respira ușurată.
La Senat am avut raport pozitiv de la comisiile de specialitate și vot aproape în unanimitate (o singură abținere). Tot timpul merg în comisiile care dau raport la toate legile pe care le am. Merg cu argumente și cu toată energia pe care o am. După votul de la Senat, legea a mers la Cameră, unde am reluat procesul – comisii, avize și raport, apoi vot final. Aici am avut posibilitatea de a face niște modificări ce țin de tehnică legislativă și corelări cu alte legi. Pentru că este o lege nouă, procesul este mult mai riguros și ai nevoie de alte abilități și know-how, în comparație cu o modificare legislativă. Am reluat negocierile și la Camera Deputaților. Când te gândești la întregul proces, un aviz ți se pare „floare la ureche”. Dar am avut și aici colegi care s-au împotrivit, motivând că adaug „o hârtie în plus”. Este greu să convingi lumea care s-a săturat de birocrație că acea „hârtie în plus” poate salva viețile a mii de copii.
La diferență de o lună după primirea raportului, am reușit să aduc proiectul pe ordinea de zi din Cameră. După un efort de mai bine de un an și jumătate, noua lege avea șansa să fie votată. Când este vorba despre o lege organică, emoțiile sunt și mai mari – se votează cu majoritatea parlamentară, nu majoritatea celor prezenți. Așadar, aveam nevoie în primul rând de prezență, apoi de susținere. Numărul necesar era în sală. Am avut dezbatere, apoi vot final. În astfel de momente este cu atât mai important să știu că mă pot baza pe echipă. Cu toate emoțiile implicate, totul trebuie să meargă șnur.
A trecut, cu 216 voturi pentru și o abținere. Cu toate acestea, șoc și groază, citind presa: „Deputata Bîzgan și mintea ei creață”, „Parlamentarii cer certificat de violator la angajare”, „Dacă te-ai uitat la materiale porno, nu te mai poți angaja”. Legea fusese promulgată, iar un articol din presa generalistă făcea furori în rândul oamenilor, deoarece era nevoie de „o hârtie în plus”. Legea specifică un aspect extrem de important, pe lângă registrul propriu-zis: cine lucrează sau dorește să se angajeze în domenii în care poate interacționa cu persoane vulnerabile – de exemplu: școli, grădinițe, centre educaționale – trebuie să prezinte un extras din acest registru. Până când registrul este funcțional și automatizat, asta înseamnă că orice cetățean se poate prezenta la orice secție de poliție și poate lua un extras, gratuit, din acest registru. Asta pentru că registrul nu este public pentru companii, ci persoana în cauză decide să scoată un extras și să îl prezinte la angajare. Problema de confidențialitate era rezolvată de un principiu simplu: responsabilitatea individuală.
Pentru a nu știu câta oară în România, disprețul față de birocrație era mai presus decât viața unor copii. Ne-am regrupat. Am demontat toate miturile și neadevărurile din articol. Am stat de vorbă cu toate organizațiile care aveau temeri că au această hârtie în plus. Am făcut presiuni pentru ca instituțiile să comunice că se pot face cereri, cu acordul părților, ca toate extrasele să fie transmise în același timp pentru toți angajații. În tot zbuciumul de atunci, am primit sute de mesaje de ură, dar și de încurajare. Am fost contactată de ONG-uri care mă felicitau pentru că am adus un sistem util, care era deja implementat în alte țări cu succes. Am dat interviuri și am explicat, de câte ori a fost nevoie.
Pentru mine a fost important să reclădesc punți de încredere cu acești oameni. E normal să existe reticență și să nu fim cu toții de acord pe anumite aspecte. Dar misiunea mea este să salvez aceste vieți. Și să clădesc ceva ce poate fi îmbunătățit în viitor. Pentru mine, viețile acestor copii nu pot aștepta digitalizarea României.
