Sari la conținut

Basarabia | Pierdută în 1812, recuperată în 1918

În august 1939, trimişii lui Hitler şi Stalin semnau un tratat de alianţă între Uniunea Sovietică şi Germania nazistă: pactul Ribbentrop - Molotov. A fost ultimul pas inaintea declansarii celui de-al doilea război mondial. În schimbul neagresiunii, Berlinul recunoştea interesele ruseşti în Basarabia românească şi în statele baltice. Era începutul unei perioade dureroase: 47 de ani de administraţie sovietică în Republica Moldova. Supravieţuitorii basarabeni ai deportărilor în Siberia sau Kazahstan sau ai foametei din 1946 care a ucis 300.000 de oameni nu şi-au putut spune propria versiune a istoriei. Digi24 prezintă săptămâna aceasta comunismul în versiunea lui basarabeană.

Basarabia a fost alipită Imperiului Ţarist în 1812. A redevenit parte a statului român în martie 1918 datorită votului exprimat de Sfatul Ţării de la Chişinău. În cei 22 de ani de administraţie românească, Basarabia a depăşit rapid multe din ostacolele ridicate de ţarism în calea modernizării. Învăţământul, infrastructura, conectarea societăţii la marea cultură europeană au înregistrat progrese remarcabile. Pe de altă parte, Basarabia a fost afectată din plin de slăbiciunile sistemului politic de la Bucureşti, dominat din 1930 de regele autoritar Carol al II -lea. În plus, URSS nu a recunoscut niciodată unirea Basarabiei cu România. Agenţii sovietici au pus la cale atentate, sabotaje şi chiar tentative armate de preluare a puterii.

Basarabia în România | Apărare, transport, educaţie

Marea elită românească a salutat într-o manieră practică revenirea Basarabiei la România. Armata şi Siguranţa aveau în grijă permanent frontiera uşor penetrabilă de pe Nistru. Sistemul feroviar a fost refăcut şi conectat cu cel european. Sistemul de învăţământ s-a extins rapid, au fost înfiinţate şcoli de toate gradele, licee, s-a perfecţionat învăţământul universitar, iar studiile în străinătate au devenit accesibile unui număr mai mare de tineri.

Iurie Colesnic, istoric, Chişinău: „Basarabia nu avea licee, avea gimnazii ruseşti care în 1918 s-au transformat în licee şi aceste licee au dat primele generaţii de basarabeni care erau integrate deja în sistemul românesc şi au dat culturii române nume mari în literatură, în ştiinţă. A fost un succes al şcolii pentru că în Basarabia s-a reuşit aducerea unor mari profesori, unor oameni foarte devotaţi acestei cauze, a pedagogiei şi ei s-au implicat plenar în formarea generaţiilor basarabene. Aici a fost succesul mare.”

Politica | Basarabenii, marginalizaţi la Bucureşti

Dar dacă elita culturală basarabeană s-a integrat rapid în lumea românească, politicienii basarabeni au întâmpinat mari dificultăţi. Aliaţi înainte de război cu ardelenii, basarabenii s-au pierdut repede în vârtejul politic românesc. Comportamentul lor politic, marcat de opoziţia faţă de puternica administraţie ţaristă, era complet diferit de obiceurile repezite şi clintelare de la Bucureşti.

Iurie Colesnic, istoric, Chişinău: „În România exista un altfel de partid politic, o altă relaţie în interiorul partidului şi integrarea basarabenilor în aceste partide s-a făcut uşor, însă aceştia nu s-au simţit atât de confortabili precum ar fi dorit . Exemplul clasic este Stere care a venit cu idei socialiste în România, a trecut în Partidul Liberal, nu a reuşit să se menţină acolo până în 1918, apoi a continuat la Partidul Ţărănesc Basarabean, s-a unit cu Partidul Naţional Român din Transilvania şi a fost eliminat din acest partid şi tot parcursul acestei vieţi este trecerea de la un partid la altul fiindcă nu îşi găsea locul în această politică mare pentru că morala pe care el o promova nu se potrivea cu sistemul moral care exista în partidul românesc.”

Anii '30| Se afirmă generaţii educate în România

În anii '30, odată cu ridicarea primei generaţii educate în România, situaţia avea şanse să se normalizeze. Tatăl basarabencei Valentina Sturza, Grigorie Scafari, a devenit parlamentar după 9 ani în care a fost primar în satul natal, Ciuciuleni:

Valentina Sturza, economist, supravieţuitor gulag: „A fost ales ca deputat în Parlamentul României, a fost secretarul Partidului Liberal pe Basarabia, preşedinte era Ion Inculeţ, ministrul Afacerilor Interne a României şi avea şi era şi preşedintele partidului pe Basarabia. Tata a lucrat cu dumnealui în timpul în care a fost primar şi era deputat în Parlamentul României, a fost premiat cu cruce de aur de către Carol II pentru deosebite lucrări care s-au făcut în acea comună. El a construit foarte multe obiecte sociale. A construit baie, şcoală, poduri, şosea, grădiniţe...”

Evoluţia autoritară a regelui a afectat însă nu numai sistemul politic, ci şi atmosfera generală din ţară, inclusiv cea din Basarabia.

Carol al II -lea detesta partidele, nu se limita la a imprima direcţia generală a ţării, voia să conducă direct, drept care submina autoritatea şefilor de partid promovând oameni loiali, dar care săreau trepte esenţiale în carieră. A izolat-o complet pe regina-mamă Maria pentru că i se părea că îi umbrea prestigiul. Nu suporta criticile publice. A ajuns astfel în conflict cu unul dintre cei mai respectaţi basarabeni, mitropolitul Gurie Grosu.

Gurie Grosu | Preotul care i-a spus "Nu!" regelui

Ascet şi patriot adevărat, preotul fusese exilat în Siberia în vremea ţarilor din cauza insistenţei cu care apăra cauza românească. La Chişinău, Iurie Grosu i-a refuzat lui Carol al II -lea privilegiul regal de a intra în altar. La Bucureşti, nimeni nu îndrăznise măcar să îi atragă atenţia.

Dan Ciachir, teolog ortodox: „În 1936, Regele Carol al II lea, aflat în vizită la Chişinău, a vrut să intre prin uşile împărăteşti, prerogativă a regilor României în calitate de urmaşi ai împăraţilor bizantini. Numai că regele Carol al II-lea nu fusese uns de Biserică şi trăia în concubinaj cu Elena Lupescu. Şi atunci în auzul în 2500 de oameni, în Catedrala Soborul, şi cu mâna de mitropolit ridicată, a spus: "Măria Ta! Asta să o faci când oi veni cu coroana pe cap şi soţia legiuită alături!". Peste un an nu mai era mitropolit. Omului acela atât de corect şi de blând i s-au inventat fraude, luări de bani.”

Astfel de abuzuri afectau imaginea Bucureştiului în diversele cercuri basarabene. Din cauza politicilor consecvente de rusificare, în oraşe, inclusiv la Chişinău, românii nu erau majoritari. Campaniile electorale erau perioade de agitaţie, marcate de violenţă.

Septembrie 1924 | Atacul sovietic de la Tatar-Bunar

În 1918, România preluase Basarabia din mijlocul războiului civil în care se prăbuşea fostul imperiu. În primii doi ani de administraţie românească au fost ucişi mai mult de 160 de jandarmi şi militari români. Atmosfera de nesiguranţă era întreţinută sistematic de reţele subversive sovietice, aflate în subordinea serviciului secret al Armatei Roşii. Cea mai gravă tentativă de destabilizare a zonei, orchestrată de Comintern, a avut loc în septembrie 1924 la Tatar-Bunar, în sudul Basarabiei.

Cosmin Popa, istoric specializat în spaţiul URSS: „A debutat în 11 sept 1924 cu un atac asupra unui târg comunal din satul Nicolaevka unde un grup de insurgenţi a început să tragă la întâmplare asupra oamenilor, reuşind să îi captureze pe primar şi pe şeful postului local de jandarmi şi să îi omoare. Iar începutul adevăratei insurecţii de la Tatar Bunar - azi în Ucraina, este un centru raional care aparţine de Odesa - a avut loc în 15 septembrie când o reţea condusă de acel Linin a încercat să instaureze o republică sovietică socialistă în Basarabia. Atacurile insurgenţilor au fost dublate de o intensă activitate propagandistică, de răspândire a urnor zvonuri care spuneau că armata bolşevică a intrat deja în Basarabia şi că avea să fie ocupată în curând şi armata română alungată. După trimiterea unui detaşament din corpul III de armată, si tuaţia a fost readusă sub control.”

Iurie Colesnic, istoric, Chişinău: „Acolo a fost o intervenţie armată din partea URSS cu echipe bine organizate, cu agenţi care erau stabiliţi în Basarabia de mai mult timp şi s-a încercat pornirea unor răscoale pentru că exista ideea revoluţiei mondiale care oriunde te-ai duce poţi să o aprinzi şi să o porneşti. Această revoltă nu a avut succes pentru că populaţia nu accepta ideea schimbării armatei. Pentru că trecuse prin perioada 1917 - 1918 şi văzuse ce înseamnă omul cu armă şi la ce duce anarhia. Evident că această încercare de a cuceri militar un spaţiu a fost un eşec şi ei au fost condamnaţi şi pedepsiţi.”

Aşa-numitul proces al celor 500 a avut loc la Bucureşti. Pe fondul propagandei făcute de presa socialistă, la care s-au raliat şi unii intelectuali cunoscuţi, numai 87 dintre ei au fost condamnaţi. Restul au fost eliberaţi din lipsă de dovezi.

Alte materiale din campania Digi24 „100 de ani de comunism” puteți citi AICI.