Sari la conținut

Nomenclatura, clasa privilegiată a comunismului

Comunismul, instalat în Rusia în urmă cu 100 de ani, a promis bunăstare si o societate fără clase. A produs, în schimb, societăţi sărace conduse de nomenclatură, adică de înalţi oficiali care îşi duceau viaţa şi îşi îndeplineau misiunea complet separaţi de popor. Liderul suprem, fie că s-a numit Stalin, Mao sau Ceauşescu, a fost beneficiarul unui cult al personalităţii transformat în religie. Deşi comunismul s-a prăbuşit acum aproape 30 de ani, comportamente induse de acest tip de totalitarism sunt vizibile şi astăzi. Primii lideri bolşevici erau dedicaţi sincer comunismului. Instalaţi confortabil în casele foştilor demnitari ţarişti, mâncau totuşi la cantină şi lucrau multe ore pe zi. Cum a evoluat, de-a lungul a 70 de ani, stilul de viaţă al nomenclaturii sovietice vedem în reportajul următor din campania „100 de ani de comunism”.

Desfiinţarea proprietăţii private în Uniunea Sovietică a transformat nomenclatura comunistă în singurul angajator din ţară. Teoretic, muncitorii din fabrici şi uzine, ţăranii din colhozuri şi prizonierii din lagărele de muncă forţată lucrau pentru ei înşişi. Practic, singurii care se bucurau de bunăstare erau membrii nomenclaturii, adică un număr limitat de conducători din partidul comunist, din ierarhia de stat centrală şi locală şi din conducerea întreprinderilor.

Aceşti privilegiaţi ai comunismului beneficiau de alocaţii speciale de alimente din restaurantele şi depozitele partidului, li se puneau la dispoziţie maşini, curse feroviare şi aeriene speciale, li se repartizau locuinţe spaţioase, aveau case de vacanţă, acces la publicaţii occidentale; puteau călători în străinătate pentru tratamente medicale sau sub pretextul lor, îşi puteau plasa rudele în funcţii confortabile. Spitalul care funcţiona pe lângă Kremlin folosea medicamente importate şi era dotat permanent cu cea mai modernă tehnologie occidentală. Cele mai multe staţiuni de odihnă pentru demnitari aveau cel puţin un sanatoriu. Pacienţii erau găzduiţi aici în apartamente. Medicii erau selectaţi pe criterii politice şi jucau mai degrabă rolul unor companioni. Când apăreau reale probleme de sănătate se apela la experţi adevăraţi, numiţi însă "consultanţi".

În discursurile publice, existenţa nomenclaturii era complet ocultată. Propaganda nu o menţiona şi toate documentele cu privire la nomenclatură erau secrete. Teoretic, exploatatorii dispăruseră odată cu ţarismul. Practic, ei se înmulţiseră.

Lux la vârf, mizerie și efort continuu la bază

Pe de-o parte, sistemul sovietic avea nevoie, pe lângă funcționarii necesari în orice tip de stat, şi de angajaţi pentru locuri de muncă inexistente în societăţile libere. Existau funcţionari mărunţi care împărţeau cartele de alimente sau pentru servicii preferenţiale, torţionarii lucrau în trei schimburi ca să chinuie un singur deţinut politic, partidul avea nevoie de şefi politici însărcinaţi cu propaganda în fabrici şi uzine. Toţi aceşti oameni trebuiau plătiţi și fidelizați. Pe de altă parte, nomenclatura însăși avea tendinţa să se înmulţească. Copiii, soţiile, familiile extinse şi apropiaţii erau plasaţi în diverse redacţii sau institute ştiinţifice, în radio sau televiziune, în tot felul de comitete și comisii. Prin reţele de familie şi apropiaţi, unele din aceste funcţii aduceau şi apartenenţa la Comitetul Central. Pensionarea în plină vârstă activă făcea loc în funcții noilor veniţi, dar nu însemna că vechii nomenclaturiști renunţau la locuinţele de serviciu şi la celelalte facilităţi. Costurile generale creşteau.

În plus, atracţia spre cercurile puterii era irezistibilă. Cine nu avea vreo legitimaţie specială era condamnat la efort extenuant doar pentru subzistenţă.

Decenii de-a rândul muncitorii obişnuiţi au trăit în locuinţe cu bucătăria la comun şi nicio şansă de intimitate reală. Standardul general în oraşele Uniunii Sovietice în materie de locuire era de maxim 12 m pătraţi de persoană, cu un minim acceptabil de 5 m pătraţi de persoană.

Cifrele oficiale analizate de profesorul Mihail Voslensky pentru 1974 legate de suprafaţa de locuire destinată celor 7,4 milioane de locuitori ai Moscovei indică o imensă diferenţă faţă de suprafaţa permisă de lege: ea vine de la vastele locuinţe ale nomenclaturii care nu se supuneau regulilor generale. Un nomenclaturist mediu avea un apartament de 8 camere, un înalt demnitar un etaj întreg, vârful ierarhiei - reşedinţe proprii.


Datorită represiunii şi controlului ideologic, nomenclatura a putut rostologi decenii de-a rândul o economie din ce în ce mai puțin competitivă.

Mandatul lui Brejnev, epoca de aur a nomenclaturii

La doi ani după criza rachetelor cubaneze din 1962, Comitetul Central, care nu-și mai dorea surprize, l-a înlocuit pe liderul Nikita Hruşciov cu mult mai docilul Leonid Brejnev. În schimb, nomenclatura, și nu inițiativa acestui politician bolnav și greoi, a trimis, în august 1968, trupele Pactului de la Varșovia contra reformiştilor de la Praga. Orice fisură în controlul ideologic al lagărului socialist risca să distrugă întreaga piramidă.

În 1985, după trei înmormântări succesive de secretari generali, morți de bătrânețe, în fruntea URSS a fost ales Mihail Gorbaciov. Noul llider ştia deja că economia sovietică era în pragul colapsului. Știa, de asemenea, că aparatul polițienesc și politic nu mai era capabil de un nou efort propagandistic și represiv. În căutare de resurse economice, a deschis discuțiile cu Vestul. A redat popoarelor sovietice libertatea de exprimare. Privilegiații sistemului comunist l-ar fi putut bloca. Nu au făcut-o.

Ultimele generații ale nomenclaturii refuzau să mai stea în umbra ideologică a proletariatului. Erau dornici să își exercite puterea în văzul întregii lumi. Era şi în interesul lor ca regimul comunist să se prăbuşească.

Alte materiale din campania Digi24 „100 de ani de comunism” puteți citi AICI.