Sari la conținut

Comunismul s-a impus prin forță militară în tot estul Europei

Propaganda comunistă, extinsă de Securitate şi în emigraţie, a vehiculat mult timp ideea că România a fost sovietizată din cauza deciziei regelui de la 23 august 1944. Faptele şi documentele dovedesc că umbra stalinismului s-a întins asupra Europei de Est, indiferent de tabăra în care s-au aflat ţările din zonă în timpul războiului.

Startul dictaturilor comuniste din Est s-a dat peste tot prin instalarea de guverne pro-comuniste. Deseori, alături de comuniştii declaraţi, în aceste guverne intrau formaţiuni-marionetă denumite Fronturi, aşa cum a fost Frontul Plugarilor din România. Intrau, de asemenea, facţiuni rupte din partidele tradiţionale. Erau aşa-numiţii "tovarăşi de drum" pe care Moscova îi accepta până la comunizarea totală:

În Bulgaria a fost primul guvern, al nostru la 6 martie, în Ungaria a mers încet de tot, în Ungaria acolo au prevalat micii agrarieri încă din 1945, partid ţărănesc, dar burghez, dar în 1948 au reuşit să îi disloace şi în 1949 să se proclame republica populară. La noi republica populară s-a proclamat în 1947, la bulgari în 46, la sârbi în 46, la albanezi în 46 şi la polonezi în 47”, arată istoricul Dinu Giurescu.

Bulgaria, baie de sânge

Faptul că în septembrie 1944, Bulgaria avea deja un guvern comunist nu este întâmplător:

La Sofia, aveam un partid comunist foarte puternic, aveam pe şeful Cominternului, Dimitrov, care era de origine etnică bulgară. În toată perioda interbelică grupuri de bulgari, inclusiv Partidul Comunist din România fusese populat cu astfel de elemente bulgare care mergeau şi la Moscova, unele l-au întâlnit şi pe Stalin, bulgarii erau foarte, foarte activi”, explică istoricul Armand Goșu.

Influenţa mai mare a comuniştilor bulgari nu a scutit însă Bulgaria de violenţe. Victoria comuniştilor la Sofia a însemnat execuţia sumară a peste 20.000 de oameni. Între ei, prinţul Kiril, regentul ţarului minor Simeon al II-lea, consilieri regali, foşti miniştri, înalţi funcţionari.

Chiar din septembrie 1944 a fost urât de tot ce a fost acolo, sute de execuţii au fost în septembrie 1944. E de neînchipuit ce a fost acolo. Nu ştiu de ce”, spune Dinu Giurescu.

Ungaria, dezamăgirea lui Stalin

Ungaria, în schimb, a fost dezamăgirea lui Stalin. El nu înţeles preferinţa lui Horthy pentru Hitler în ciuda sprijinului sovietic pentru revendicările teritoriale, inclusiv a celor în dauna României. Iar la alegerile din 1945, comuniştii au fost înfrânţi şi s-au impus abia în 1947:

În 1945, sovieticii nu controlau toate mecanismele politice din zonă. Alegerile au fost câştigate de acest Partid al Micilor Proprietari, un partid care continua linia naţionalistă tradiţională a politicii Ungare pe fondul unei susţineri formale a parlamentarismului democratic. Fapt care a întârziat oarecum preluarea puterii de către sovietici, dar a şi deteriorat prestigiul de care se bucura Ungaria în faţa liderilor sovietici, fapt care a dezavantajat-o nu numai în relaţia cu România, ci şi în relaţia cu Cehoslovacia şi în oarecare măsură în relaţia cu Iugoslavia”, spune istoricul Cosmin Popa.

Tito, concurența lui Stalin în Balcani

Iugoslavia a avut un traseu complet diferit. La sfârşitul războiului, Iosif Broz Tito avea legimitatea luptelor contra naziştilor ceea ce îl făcea cumva egalul lui Stalin, învingătorul lui Hitler. Iugoslavia nu a semnat Pactul de la Varşovia.

„În Iugoslavia, Tito, vreme de patru ani, a condus un război de partizani, s-a umplut de glorie, era un fel de erou al Balcanilor. De aici şi neplăcerea pe care o are Stalin pentru că Tito începe să aibă iniţiative. Prin 45-46, i se pare că ar putea să anexeze Albania, încearcă să facă un fel de coaliţie cu Bulgaria”, explică Armand Goșu.

Polonia, dublă victimă

Marea miză a Occidentului după război era însă soarta Poloniei. Ştearsă de pe hartă şi împărţită între Hitler şi Stalin în 1939, Polonia a avut în timpul războiului un guvern în exil. Dar spre deosebire de francezul De Gaulle, care s-a întors în glorie la Paris, guvernul polonez nu s-a bucurat de acelaşi sprijin anglo-american masiv.

Polonia era pierdută pentru simplul motiv că acolo era armată sovietică. Că Stalin controla situaţia din Polonia şi că Stalin nu accepta sub nici o formă altă situaţie. Da, Stalin, Comitetul de la Liublin, care era guvernul agreat de sovietici, format din comunişti şi pro-comunişti, acceptă câţiva miniştri din guvernul de la Londra, dar nu mai mult. Puterea se afla în mâinile lui Stalin”, subliniază Armand Goșu.

Totuşi, temându-se de o reacţie virulentă a polonezilor, care ar fi putut duce la o intervenţie occidentală, Moscova nu a împins Polonia spre colectivizare şi anihilarea proprietăţii private în economie, cum s-a întâmplat în România. Pe de altă parte, bucata de est a Poloniei cu oraşul Liov a fost dată Ucrainei, iar Varşovia a primit cu titlu de compensaţie teritorii din estul Germaniei înfrânte.

Vorbim despre Prusia Orientală, Pomerania, Silezia. Li s-a permis epurarea etnică a acestor zone. Gândiţi-vă că în timpul deportărilor organizate de autorităţile poloneze, rata sinuciderilor zilnică ajunsese undeva între 5000 şi 7000 de persoane în rândul populaţiei germane”, spune istoricul Cosmin Popa.

Cehoslovacia negociază preventiv cu Stalin

Cealaltă victimă a lui Hitler, Cehoslovacia, este la rândul ei comunizată. Stalin a insistat ca Praga să fie eliberată de trupele sovietice, nu de cele americane din zonă, dar instalarea regimului comunist nu se face imediat. Edward Beneš, preşedintele care primise ultimatumul lui Hitler, negociase din vreme cu Stalin:

Avem această atitudine pe care preşedintele Beneș o împărtăşea oricărui politician din Est cu care venea în contact: e bine, dragilor, să faceți acuma ceea ce oricum veţi face apoi sub ameninţarea forţei şi într-o formă mult mai radicală. De aceea, Cehoslovacia a semnat încă din 1943 un tratat de alianţă cu Uniunea Sovietică, un tratat de alianţă care orienta tot ce însemna aparat militar, de securitate, economie, dar stipula că Cehoslovacia îşi va alege forma de guvernământ politic, care va fi una parlamentar-democratică”, arată istoricul Cosmin Popa.

Împărțirea Germaniei, epicentrul Războiului Rece

Cât despre Germania, aceasta a fost iniţial împărţită în patru, între Occident şi URSS, cu zona de nord-est aparţinând sovieticilor. Ulterior, zonele americană, britanică şi franceză s-au unit alcătuind Republica Federală Germană. Berlinul, împărţit de asemenea, a devenit capitala Republicii Democrate Germane.

„Blocada Berlinului. În 1949, Stalin a încercat să blocheze Berlinul de Vest şi să îi scoată pe anglo-americani şi pe francezi de acolo, ca să rămână Germania răsăriteană pur sovietică. Şi Vestul a reacţionat, mai ales americanii şi au făcut celebrul pod aerian şi au aprovizionat luni de zile oraşul cu cartofi, cu cărbune, cu tot ce trebuia ca să funcţioneze un oraş cu 2 milioane de locuitori. Stalin şi-a dat seama că nu merge şi au redeschis culoarele de circulaţie”, povestește Dinu Giurescu.

Încetarea blocadei nu a însemnat însă şi reglarea diplomatică a situaţiei Germaniei. Între cele două tabere, care au dominat planeta în timpul Războiului Rece, nu a existat un tratat limpede în problema germană.

Ea a fost rezolvată abia în 1989 la discuţiile dintre cancelarul vest german Helmut Kohl şi liderul sovietic Mihail Gorbaciov, care au dus la prăbuşirea Zidului Berlinului şi la reunificarea Germaniei.