Sari la conținut
News Alert

Zidul Berlinului, luat cu asalt în 9 noiembrie 1989

De la mijlocul lui octombrie, de când Eric Honecker fusese debarcat de la putere, noul şef al Biroului Politic, Egon Krenz, îl însărcinase pe colegul Gunter Schabowschi, să prezinte public sumarul discuţiilor după fiecare şedinţă. Era o dovadă de transparenţă. La 9 noiembrie, liderii comunişti adoptaseră un decret care liberaliza regimul călătoriilor în Vest, dar care menţinea obligaţia unei vize formale.

Gunter Schabowschi lipsise însă de la discuţiile din Biroul Politic aşa că atunci când jurnaliştii l-au întrebat când se poate circula liber, a răspuns confunz că ... imediat.

Vânzarea saşilor, sursă de venit în comunism. Conturile ICE Dunărea au înregistrat tranzacţii de 4 miliarde de dolari

Berlinezii aşteptau deja vestea. Egon Krenz redeschisese graniţa cu Cehoslovacia şi Ungaria, mii de est-germani se îndreptau se îndreptau într-acolo făcând un larg ocol ca să ajungă în RFG.

STASI, obsesia supravegherii: dintre sutele de mii de informatori, 8.000 au fost elevi și studenți

Închisorile est-germane au perfecționat metodele sovietice. STASI și „psihologia operativă”

Zidul Berlinului, întruchiparea Cortinei de Fier

Şi dacă era posibil să pleci din Cehoslovacia direct în RFG cu un act de identitate est-german, atunci era clar că la frontiera atât de bine păzită de la Berlin şi dintre cele două Germanii nu mai puteau exista măsurile de securitate drastice de până atunci”, explică Hans Werner Lauk, ambasadorul Germaniei în România.

Când televiziunile vest-germane au anunţat că trecerile prin Berlin sunt deschise, cei din Est s-au repezit către punctele de control. Militarii erau la locurile lor. Au început protestele:

Prima trecere care a cedat a fost cea din strada Bornholmer, în nordul oraşului.

Ofiţerul responsabil a încercat să facă faţă avalanşei, a cerut instrucţiuni, dar cum şefii nu îşi asumau nici o decizie, iar situaţia era explozivă, a hotărât să deschidă barierele.

Ceilalţi ofiţeri de frontieră i-au urmat exemplul. Spre Zid s-a îndreptat o mare de oameni: cei din Est ca să ajungă în Vest, cei din Vest ca să le iasă în întâmpinare.

Scriitorul Helmuth Frauendorfer se afla la Viena, la un seminar literar. „Am dat drumul la televiziune, de la un post la altul şi am început să număr paharele de vin pe care le-am băut, dar totuşi nu erau atât de multe încât să halucinez!!! Să văd pe fiecare canal aceeaşi imagine science fiction, oameni pe zid, posturi de graniţă deschisă. Am dat telefon la recepţie, ce aţi făcut aţi pus pe toate canalele acelaşi film?! Şi ea într-un stil foarte wiensch a spus: Nu ştiţi, a picat Zidul!”, îşi amintelte el.

Nu a fost singurul care şi-a întrerupt călătoria. Cancelarul Helmuth Kohl se afla la Varşovia pentru discuţii cu liderul polonez Lech Walesa. Acesta îl întrebase când va cădea Zidul, iar cancelarul invocase dificultăţile negocierilor cu liderii comunişti est-germani. Când a primit vestea, Helmuth Kohl a venit imediat la Berlin:

Dovezile de solidaritate erau pretutindeni:

Cum am părăsit Ceholovacia, la graniţa cu Germania, am întâlnit pe autostradă primele maşini Trabant din Est care se aflau în mare dificultate, aveau nevoie de un anumit tip de combustibil, o combinaţie de ulei şi motorină care nu era disponibilă la benzinăriile din Vest, am încercat să ajut aceşti oameni din RDG, am şi împins câteva Trabanturi ca să pornească”, povesteşte ambasadorul Hans Werner Lauk.

„Era o bucurie generală, o mare fericire, domnea această atmosferă în întreg oraşul. Şi, desigur, prima dorinţă a acestor oameni a fost să meargă la cumpărături! Au fost salutaţi şi de autorităţile locale şi se obişnuia să primească un fel de primă, o alocaţie, o sumă ca să poată să îşi facă aceste cumpărături. Erau ajutaţi, sprijiniţi din toate părţile”, spune Daniela Munkelm, de la Institutul pentru Arhivele STASI.

Vest-germanii şi-au dat seama repede că sărăcia generează multe metehne. Soluţia a fost intervenţia puternică a statului federal. Avalanşa de est-germani punea probleme uriaşe:

Noi ne străduiam să rezolvăm cazurile cu rapiditate ca aceste persoane să nu staţioneze foarte mult, şi pe lângă corturile care au fost amenajate, pentru că nu făceam faţă numeric, s-a mai amenajat o clădire a administraţiei. Foarte multe persoane nu locuiau aici, la Centrul de Refugiaţi, pentru că nu aveam spaţiu, orice am fi făcut, dar oamenii apelau la ajutorul nostru pentru întocmirea actelor”, declară Maria Nooke, de la Centrul de Refugiaţi.

Torentul de oameni a accelerat decizia politică.

RDG devenise o umbră, iar simplul fapt că oamenii se îndreptau necontenit spre Vest a conturat ideea desfiinţării statului comunist şi a alipirii landurilor estice la Germania Federală. Alegerile libere din 1990 au confirmat puternic această opţiune. Premierul britanic Margaret Thatcher a exprimat rezerve, Mihail Gorbaciov ar fi preferat neutralitatea Germaniei unificate şi nu apartenenţa la NATO, Francois Mitterand a cerut toate garanţiile posibile.

Dar negocierile au mers repede. La mai puţin de un an de la desfiinţarea graniţelor germano-germane, naţiunea a sărbătorit reunificarea.