Sari la conținut

13 iulie 1990 – Marșul Alb vs. Marea Mineriadă

Petre Roman, prim-ministru al României la data Mineriadei, spune că venirea în fruntea Ministerului de Interne, pe 14 iunie, a fostului judecător, Doru Viorel Ursu, a dus la eliberarea celor arestaţi abuziv cu o zi în urmă: „Din ceea ce mi-a relatat mie, Doru Viorel Ursu. Doru Viorel Ursu a făcut ceea ce i-am recomandat. I-am cerut să elibereze pe toţi studenţii care fuseseră reţinuţi acolo şi eliberaţi fără nici un fel de discuţie şi să ia toate măsurile pt intrarea în deplină legalitate şi să comunice cât mai intens cu putinţă şi cu mass media şi cu liderii partidelor care reclamau nişte lucruri cu adevărat foarte grave, adică atacuri la adresa sediilor și altele. Lucru de care Doru Viorel Ursu s-a achitat corect, adică a restabilit o anumită încredere cu privire la funcţionarea acestor instituţii”.

Totuşi, o lună mai târziu, arestaţii de la Măgurele, Băneasa şi Jilava erau tot la închisoare. Iar o mie de mineri primiseră uniforme militare şi rămăseseră în Bucureşti, la dispoziţia Puterii. Pe 13 iulie, foşti demonstranţi din Piaţa Univesităţii şi mulţi alţi bucureşteni şocaţi de violenţele din iunie s-au adunat în Piaţa Operei, lângă Facultatea de Drept. Ieşiţi în stradă pentru prima dată după asaltul minerilor, protestatarii îmbracaţi în alb, au pornit în marş spre sediul Guvernului.

Emil Ionescu, profesor la Facultatea de Litere de la Universitatea Bucureşti, este de părere că „a fost o reacţie de revoltă la un act de o barbarie extraordinară. Aceia care au ieşit în stradă în data de 13 iulie au făcut-o pentru că erau revoltaţi de ceea ce s-a întâmplat. De asta s-a numit un Marş Alb. Sentimentul de revoltă era egalat doar de sentimentul de descurajare pe care îl aveam în acel moment. Pentru că atunci am văzut cu adevărat că regimul politic care se instalase avea practic nişte prelungiri ale vechiului regim în tehnicile de a trata protestatarii şi asta a creat un sentiment enorm de descurajare. Eram speriat de comunism. Sunt născut în 1956, mi-am trăit 34 de ani sub comunism şi nu numai sub ceauşism şi știu ce înseamnă frica, ştiu ce înseamnă că trebuie să taci, lucrurile astea nu mi le mai doream nici pentru mine, nici pentru cei care veneau după mine”.

Vicepreşedintele Ligii Studenţilor, Mihai Gheorghiu, la rândul său bătut de mineri, a fost unul dintre principalii organizatori ai Marşului Alb. „Impresia lui Ion Iliescu şi a Puterii a fost că, odată decapitată Piaţa Universităţii, a fost decapitată şi Liga Studenţilor şi practic, plus victoria de la 20 mai, Opoziţia a fost decapitată în România. Deci trăiau un sentiment de siguranţă de sine şi de încredere aşa în viitorul lor luminos şi a trebuit să facem în aşa fel încât să le dăm dovada că lucrurile nu stau aşa. Asfel că am reuşit ca în acest interval, sigur după ce mi-am revenit şi am putut să merg pe propriile picioare, după 1 iulie, ajutaţi de mai multe organizaţii, am organizat pe 13 iulie marşul cămăşilor albe, unde au participat peste o sută de mii din oamenii Bucureştiului", a precizat Gheorghiu.

Participanţii la Marşul Alb ştiau că minerii cei negri fuseseră doar uneltele autorităţilor şi că politica avea subterane mai adânci decât minele. Violenţele fuseseră iniţiate nu de studenţi, nu de mineri, ci de forţele de ordine, pe 13 iunie, când a început evacuarea ultimilor manifestanţi din Piaţa Universităţii.

După ce presa internaţională a relatat grozăviile de la Bucureşti, Occidentul a îngheţat practic relaţiile cu autorităţile române. Nici Kremlinul nu se arăta încântat de situaţia de la Bucureşti. Palatele Cotroceni şi Victoria au intrat în alertă.

Ioan Mircea Paşcu, în 1990 consilier apropiat al preşedintelui Iliescu, spune că Puterea nu a avut controlul asupra evenimentelor respective. „Ştiţi foarte bine că alţii au avut acest control şi au condus procesul după propriile lor interese. De altfel, a fost o muncă foarte grea, ulterior, de recâştigare a credibilităţii internaţionale. Noi am folosit fiecare ocazie care s-a putut. De pildă, în august 1990, România a avut preşedinţia Consiliului de Securitate. În august 90, s-a decis ca ocuparea Kuweit-ului de către Irak să nu fie recunoscută şi, din contră, să se ceară Irakului părăsirea Kuwietului. Deci am jucat un rol important, apreciat de celelalte puteri şi încetul cu încetul, pas cu pas am căutat să recuperăm terenul pierdut atât de brusc, atât de rău în cadrul mineriadei”.

Eforturile diplomatice şi mesajele transmise de premierul Roman prin conferinţele de presă şi interviurile acordate la Bucureşti eludau problema esenţială. Violenţele fuseseră declanşate şi coordonate de autorităţi.

Potrivit mărturiilor adunate de Comitetul Helsinki şi Grupul de Dialog Social, greviştii foamei se refugiaseră pe 13 iunie, la 4 dimineaţa, de pe peluza Teatrului Naţional în holul Hotelului Intercontinental. Poliţiştii au spart marile ferestre de sticlă şi au năvălit înăuntru.

Marian Munteanu a trecut prin clipe cumplite: „Toporul plecase şi un alt miner a intervenit, după care mi s-a constatat decesul şi am fost trimis la morgă. Nu ţin minte decât că m-am trezit şi am început să gem”.

La Arhitectură, în plină sesiune, studenţii îşi pregăteau planşele de dimensiuni foarte mari, în ateliere, inclusiv în timpul nopţilor. În zorii zilei de 13 iunie, politiştii i-au preluat lovindu-i cu bocancii, spre fântâna arteziană.

Iată o altă mărturie din raportul Comitetului Helsinki: „Unii dintre poliţişti ne-au spus să sărim în interiorul ei, lângă „fraţii noştri” aceștia fiind alte persoane reţinute. După ce am fost îmbrânciţi în incinta fântânii a început un interogatoriu încrucişat de la persoane în uniformă şi altele în civil. Când a apărut duba s-a dat ordinul „formaţi cordonul” şi trecând prin acest culoar politiştii m-au lovit din nou cu bocancii”.

Potrivit unui document scris de consilierul prezidenţial Ioan Mircea Paşcu, Ion Iliescu încerca să convingă străinătatea că, dimpotrivă, violenţele fuseseră orchestrate de protestatarii anti-comunişti. Aceştia, se spune în document, ar fi încercat pe 12 iunie să controleze emisia TVR.

Participanţii la Marşul Alb nu cunoşteau minciunile din documentele oficiale. Dar ştiau că în Bucureşti se petrecuseră atrocităţi rupte dintr-un scenariu de război civil şi că după o lună nimeni nu se grăbea să îi sancţioneze pe vinovaţi. În schimb, Poliţia şi Procuratura anchetau victimele.

Emil Ionescu spune că „erau deţinuţi politici, din moment ce ei au fost luaţi, ridicaţi, luaţi, anchetaţi şi li s-au făcut dosare penale. Şi asta s-a întâmplat indiscutabil într-o perioadă în care România ieşise din metehnele unui stat care face persecuţii politice. Deci da, oamenii aceştia aveau calitatea de deţinuţi politici. Faptul că unii dintre ei au emigrat atât de rapid s-a datorat poziţiei luate de guvernele occidentale că da, România este o ţară din care poţi să primeşti oameni care sunt persecutaţi pentru convingerile lor. Asta a fost o dovadă foarte clară despre felul în care au judecat oficialităţile occidentale”.

Marşul Alb din 13 ulie 90 a făcut o oprire mai lungă, aici în Piaţa Universităţii. „Am ajuns acasă!” strigau. Acest „acasă” avea însă urme de sânge. În fântâna arteziană oprită a zăcut Marian Munteanu, fără cunoştinţă, timp de 40 de minute, bătut de mineri. Colegii de... „fântână” îşi amintesc cum fuseseră târâţi până acolo de pe scările şi coridoarele Universităţii: „M-au lovit peste faţă şi a început să îmi curgă sângele pe nas şi pe gură. Am intrat într-o stare în care deşi vedeam şi auzeam, nu mai simţeam nimic. M-au lovit cu răngi de metal şi unul a zis: „I-a ieşit borşul pe nas, dă-i să iasă tot!”. Apariţia pro-rectorului Lăzăr Vlăsceanu: „Eugen, mai trăieşti?!, oameni buni, ce faceţi!?”, nu i-a oprit pe agresori”.

Alţi trei studenţi stătuseră trei ore ascunşi sub o catedră de la Arhitectură. „Când am fost găsiţi - povesteşte unul -, era ca şi cum aş fi ieşit îmbrăcat de la duş din care în loc să curgă apă, curgea sânge!”. Un student a fost lovit cu dosul unui topor în piept. Cu excepţia lui Marian Munteanu, preluat cu o Salvare probabil în ultima clipă, cu toţii au luat drumul unităţii militare de la Măgurele.

Deţinuţii de la Măgurele fuseseră ridicaţi nu numai de la Universitate, ci din toate cartierele Bucureştiului, direct de pe stradă sau de la locul de muncă.

Mircea Ordean povestește că „a fost luat unul dintre colegi exact atunci din secţia forjă a fabricii 23 August. E vorba despre Andrei Apostol. Şi pentru el s-a manifestat. L-au arestat aşa, că nu îl plăceau colegii! Că era cu gură mare pe acolo şi împotriva stăpânirii. Era muncitor, era la forjă la 23 August. Era o gură mai slobodă, tip de berbec, şi-a făcut mulţi duşmani ca pe fondul anunţurilor despre rebeliunea legionară a fost luat şi el. Dumnealui a fost ridicat din uzină. A venit securistul uzinei şi au venit doi-trei de la Poliţie, l-au luat şi gata”.

Intervievaţi de Digi24, liderii vremii neagă că s-ar fi aflat la originea violențelor. FSN tocmai câştigase alegerile, avea tot interesul ca România să meargă spre bine.

Petre Roman: „Ideea că noi aveam nevoie de venirea minerilor era absurdă. Aveam o majoritate enormă. Dacă era cineva avea nevoie ca în România lucrurile să meragă bine, aceia erau învingătorii, că asta e legea învingătorului! În dimineaţa de 15 iunie am fost la Universitate, am văzut nişte lucruri care m-au întristat foarte tare... profesori, colegi de-ai mei."

Marina Constantinescu: ”Domnul Şora care era ministrul Învăţământului, disperat şi plângând, l-a adus pe Petre Roman, aici pe Edgar Quinet. Într-un costum impecabil, întrebându-ne pe noi ce am căutat acolo - păi, noi n-am căutat, noi nu mai eram în stradă. Ei ne-au căutat. Ei ne numărau, câţi sunteţi, unde e ăla, unde e celălalt. Şi în timpul ăsta colegii noştri erau la spital, la Măgurele, oameni de pe stradă, complet nevinovaţi. L-am rugat să intre jos la Liga Studenţilor unde erau urme de sânge şi păr smuls. Ne-a spus că intră dacă noi rămânem în hol. Eram câţiva oameni care n-veam nimic asupra noastră. Şi azi îl văd pe domnul Şora curgându-i lacrimile să intre totuşi.”

Au fost momente atunci, Petre Roman a discutat cu o serie de lideri, chiar şi profesori din Universitate, mă rog, îi şi cunoştea. Îmi aduc aminte, că la un moment dat, a existat o anumită intenţie de numire a lui Lazăr Vlăsceanu ca ministru al Învăţământului, până la urmă nu s-a materializat. De asta mi-aduc aminte că au existat nişte discuţii pe tema asta chiar înainte de 13-15”, spune Ioan Mircea Paşcu.

După Marşul Alb, președintele Iliescu a acceptat totuși o discuție cu Liga Studenților. Mihai Gheorghiu își aduce aminte că „în primele cinci minute i-am spus lui Ion Iliescu că ceea ce a făcut este o crimă politică şi că nu va fi iertat, ştiu că era cu consilierii lui, istorici, care îmi dădeau semne pe sub masă, mi-au şoptit că nu ai început bine, o să se ridice o să plece. Nu a plecat. S-a înverzit, s-a înroşit, dar nu a plecat de la dialog. A început să îmi povestească că şi el a fost tânăr, că şi el a condus organizaţii ca şi mine şi cum era la UTC acum 50 de ani."

Presiunile externe asupra autorităților erau din ce în ce mai puternice. România urma să preia în august preşedinţia Consiliului de Securitate ONU, iar marile puteri voiau la Bucureşti un regim politic rezonabil. Marșul Alb a dat şi el de gândit. Iar intelectualitatea trimitea necontenit scrisori de solidaritate cu victimele Mineriadei. Un astfel de apel, trimis de la Paris de Eugen Ionescu, academicienii francezi Bertrand Poirot-Delpech şi Jacques Soustelle, de Emil Cioran, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca a apărut pe 1 august. A doua zi, Marian Munteanu a fost eliberat.

Tot Mihai Gheorghiu povestește că „Iliescu a fost absolut speriat. Ei nu puteau scoate la ora aceea 100 de mii de oameni pentru ei în București. Lucru care a condus la o repoziționare a lui Iliescu și a celorlalți. În sensul în care deși voiau să ne judece, să ne bage pe toți în pușcărie pentru complot anti-statal, ordinul dat procurorului Robu a fost să închidă dosarele şi să închidă anchetele Procuraturii. Au scos pe toată lumea din pușcărie. N-a mai rămas nimeni.

Arestaţii au părăsit într-adevăr pușcăriile. Traumatizați, mulţi au părăsit și țara. Dosarele în care fuseseră acuzaţi de subminarea puterii de stat s-au închis abia în 1992. Adevăratul dosar penal al mineriadei a început sub guvernarea Convenţiei Democratice, dar a fost închis fără rezultate, după aproape 20 de ani, sub pretextul prescripției.

În septembrie 2014, CEDO a amintit României că omorul şi tortura sunt infracţiuni care nu pot fi prescrise și că ancheta trebuie să reînceapă.