Sari la conținut

Istoria dinastiei Hohenzollern în România, istoria Independenţei şi a Unirii

În aceste zile, România celebrează 140 de ani de la câştigarea Independenţei. Elita politică de acum aproape un secol și jumătate a pregătit îndelung momentul. În primul rând, conducătorii de atunci au renunţat la prima funcţie în stat în favoarea unui principe dintr-o mare familie domnitoare a Europei - Carol de Hohenzollern. Dinastia occidentală garanta libertatea şi integrarea României în Europa modernă. În al doilea rând, politicienii de acum mai bine de o sută de ani au finanţat Armata, infrastructura şi sistemul medical, ingredientele Victoriei în Războiul de Independenţă. În al treilea rând, au negociat cu Marile Puteri proclamarea Regatului, cu gândul la Unirea cea Mare. Toate acestea erau celebrate în vremea „Coroanei de Oţel” de Ziua Naţională - 10 Mai, în prezent sărbătoare oficială.

În februarie 2017, în Piaţa Victoriei s-au strâns sute de mii de persoane. S-a spus că a fost cel mai mare protest din România post-comunistă. Dar a existat un moment în istoria recentă în care bucureştenii ieşiţi în stradă au numărat într-o singură zi un milion de oameni: duminica de Paşti din 1992. Dar acum 25 de ani, pe 26 aprilie, nu a avut loc un protest, ci o sărbătoare. Manifestanţii îl întâmpinau pe Regele Mihai, aflat după 45 de ani de exil în prima sa călătorie acceptată de guvernarea Iliescu-Roman.

Povestea dinastiei sub care România şi-a câştigat Independenţa, a făcut Marea Unire şi a devenit o ţară respectată în Europa nu se învăţa la şcoală, nu se difuza la televizor, nu apărea în expoziţii istorice sau de artă. Treptat, românii şi-au redescoperit istoria, dar întrebarea "monarhie sau republică" cade mereu de pe lista de priorităţi.

1992 | Regele, în noaptea Învierii, la Putna

În aprilie 1992, regele Mihai I a venit în România însoţit de soţia sa, Ana, de a doua lor fiică, Elena şi de fiul ei, Nicolae.

Prima destinaţie a fost mănăstirea Putna. Regina Ana vedea pentru prima dată un colţ de Românie. Între zidurile întărite ale mănăstirii s-a auzit la un moment dat un salut vechi de când există români pe pământ: Să trăieşti, Măria Ta!

Ion Tucă, director al Casei Regale: „Am simţit o vibraţie foarte puternică: oamenii nu veniseră acolo numai pentru Paşte, dar şi ca să se întâlnescă cu regele. Şi faptul că au putut să primescă lumină din lumânarea adusă de Rege din biserică...”

1992 |După Putna şi Curtea de Argeş, Bucureşti

La intrarea în Bucureşti, regele a recunoscut fântâna Mioriţa pe lângă care trecuse de mii de ori la volanul propriei maşini în tinereţe. Undeva în apropiere, primul suveran al dinastiei, Carol I, se adresase pentru prima dată românilor. Sub domnia lui, România a devenit o ţară modernă, iar Palatul Regal un adevărat palat regal.

Carol I, 1866-1914 | Domnitorul Independenţei

Elena Vijulie, jurnalist Digi24: „Citesc jurământul lui Carol din memorii. După jurământul oficial, Carol le-a cerut românilor să aibă încredere. De îndeată ce am călcat pe acest pământ sfânt am devenit român. Vă aduc o inimă cinstită, intenţiuni imense de a face binele şi un respect neclintit faţă de lege pe care l-am moştenit de la strămoşii mei. Cetăţean astăzi, mâine dacă va fi nevoie soldat, sunt cu voi şi la bine şi la rău.”

Ferdinand I, 1914-1926 | Regele Marii Uniri

Tot dinspre Băneasa, pe şoseaua Kiseleff, îşi făcuseră intrarea în Bucureşti, victorioşi, regele Ferdinand şi regina Maria, după zilele crunte ale primului război mondial. Era exact pe 1 decembrie 1918 - în timp ce ardelenii adunaţi la Alba Iulia proclamau Unirea cu România.

Dar regele Mihai nu a avut vreme să-şi limpezească gândurile înainte să ajungă în centrul Bucureştiului. În preajma Arcului de Triumf, îl aşteptau deja mii de bucureşteni.

"La Arcul de Triumf s-a întâmplat ceva de neînchipuit. În loc să facem drumul ocolind Arcul de Triumf, ne-am pomenit că trecem pe sub el. Asta m-a tulburat. Pe sub Arcul de Triumf n-au mai trecut decât Regele Ferdinand şi Regina Maria, împreună cu armata română, victoriaosă în primul război mondial. Mă voi gândi mereu la armata română care s-a întors victorioasă din cel de-al doilea război mondial, dar care n-a fost sărbătorită din cauza ocupaţiei sovietice. Cei care ar fi avut toate drepturile să treacă pe sub Arcul de Triumf şi nu mai sunt au primit de acest Paşte o satisfacţie care li se cuvenea demult". (Convorbiri cu Mihai I al României, Mircea Ciobanu, Humanitas, 1992)

1992 | Regele Mihai, trecut pe sub Arcul de Triumf

Oamenii au direcționat-o pe sub Arcul de Triumf. Aşa simţeau oamenii că era o revenire a regelui această trecere era un simbol al victoriei și l-au obligat pe șofer să meargă pe acolo. Nu s-a mai întâmplat niciodată de atunci.”

Începând cu Piaţa Romană, convoiul regal a putut înainta doar foarte greu. Poliţiştii din dispozitivul de securitate erau complet depăşiţi. Bulevardul Magheru era plin. În Piaţa Universităţii, maşinile s-au oprit. Regele a ieşit, s-a urcat pe partea din faţă a maşinii ca să poată fi văzut şi a salutat.

26 aprilie 1992 | Un milion de oameni în stradă

Televiziunea publică, singura atunci cu acoperire naţională, nu transmitea adunarea sutelor de mii de oameni. În Bucureşti, apăruse însă o televiziune locală independentă, SOTI, care a transmis în direct. Bucureştenii s-au îndreptat în număr şi mai mare spre Biserica Sf. Gheorghe. Maşina în care se afla regele era asaltată.

Ion Tucă, director al Casei Regale: „Era o mașină Mercedes foarte solidă, numai că ea s-a deformat foarte mult în călătoria ei de la Otopeni până la Sfântul Gheorghe, atât de multă lume a fost, 1 milion de români se spune, de jur împrejurul mașinii, presiunea oamenilor care voiau să fie lângă rege a făcut ca această maşină să nu mai poată fi utilizată după.”

După slujba Micii Învieri de la Sfântul Gheorghe Vechi, familia regală s-a îndreptat spre Hotelul Continental, pe Calea Victoriei, la doi paşi de Piaţa Palatului Regal. Puţin probabil că regele s-a putut gândi la momentele tensionate pe care le-a trăit acolo: ieşirea din alianţa cu Hitler prin arestarea mareşalului Antonescu pe 23 august 1944, sau cu patru ani înainte, în septembrie 1940, strigătele furioase ale românilor contra tatălui său, regele Carol al II-lea, după pierderea Basarabiei, Bucovinei şi a Transilvaniei de Nord. Dar poate că regele Mihai a rememorat marea manifestaţie din 8 noiembrie 1945, când românii veniseră în număr imens să îl sprijine în greva sa regală contra ocupaţiei sovietice.

Mihai I | După abdicarea forţată, exil de 45 de ani

Ca şi atunci, şi în pofida propagandei comuniste, bucureştenii ieşiţi acum în stradă înţelegeau exact sentimentele regelui:

"Aş fi avut multe să le spun, dar atunci parcă toate se strânseseră într-un singur gând - că fiecare român ar trebui să-şi închipuie ce ar fi simţit el dacă i s-ar fi întâmplat să se întoarcă în ţară după patruzeci şi cinci de ani de absenţă forţată." (Convorbiri cu Mihai I al României, Mircea Ciobanu, Humanitas, 1992).

1992 | Prezenţa Regelui, cerută de Biserica Ortodoxă

Prezenţa regelui Mihai în România în 1992 s-a datorat unei intervenţii directe, cu scop precis a Bisericii Ortodoxe Române. Sinodul îşi propusese să canonizeze doi sfinţi români: domnitorul dreptcredincios Ştefan cel Mare, înmormântat la Putna şi martirul Constantin Brâncoveanu, care se află sub lespedea din Biserica Sfântul Gheorghe Nou. Pentru ca regulile de canonizare să fie îndeplinite era nevoie ca un cap încoronat să îngenuncheze la fiecare dintre cele două morminte.

Patriarhul Teoctist constatase că în registrul atemporal al Bisericii abdicarea forţată din 1947 nu are nici o valoare. Politicienilor le-a luat însă mult mai mult timp să înţeleagă acelaşi lucru.