Sari la conținut
News Alert

ROMÂNIA FURATĂ. Rodipet: Din cel mai mare distribuitor de ziare din România a rămas doar un dosar penal

O mie de ziare, dintre care 30 de cotidiene populau tarabele de presă din România în anii 90. Astăzi, publicul cititor se mai poate informa din şapte publicaţii zilnice tipărite. Presa scrisă românească se stinge mai rapid decât în oricare altă ţară europeană.

Unul dupa altul, în numai doi ani, au dispărut de la tarabe jumătate dintre cotidienele quality. Din nouă ziare care se imprimau pe hârtie zilnic în 2009, astăzi mai sunt cinci. Celelalte au supravieţuit cu greu, pe internet. Ca să reziste, şi-au injumătăţit paginile, şi-au redus chiar şi de zece ori numărul angajaţilor, au tăiat lefurile şi se consideră norocoase dacă reuşesc să-şi plătească angajaţii la zi.

Ghinionul presei scrise vine şi din prăbuşirea Rodipet, reţeaua naţională de chioşcuri care vindea ziare şi reviste până în 2009. După ce a fost furat, căpuşat şi devalizat, Rodipet se zbate de patru ani să scape de insolvenţă, dar singura certitudine este astăzi falimentul.

La fel ca în cazul ziarelor dispărute în ultimii ani, din Rodipet a mai rămas doar numele. Din mamutul care cândva vindea zilnic la tarabă milioane de publicaţii mai sunt doar: un dosar penal, un scandal despre o privatizare ratată şi, pe hartie, 1.500 de chişcuri părăsite. Florin Lungoci, reprezentantul investitorilor străini care au condus Rodipet spre insolvenţă, încearcă astăzi să facă inventarul ultimelor chioşcuri din Bucureşti, în sudul oraşului, în Piaţa din cartierul Berceni. Aproape toate sunt in paragină, cu lacătul pe ele.

„Văzându-l că este în paragină, văzându-l că este nefolosit, lumea îl foloseşte pe post de cuier. Boschetarii îşi aruncă hainele în chioşcul Rodipet”, spune Florin Lungoci.

În cealaltă parte a oraşului, în nord, ultimii angajați ai Rodipet golesc birourile şi se pregătesc să părăsească sediul central al instituţiei din Casa Presei Libere, aflat sub sechestru DIICOT. Spațiul care era inima industriei de difuzare a presei române este astăzi un loc pustiu, prăfuit şi îngheţat în timp. Din cei 3200 de angajaţi, câţi avea în vremurile de glorie, mai sunt doar şase. Liderul de sindicat Constantin Rădulescu a trăit vremurile în care compania făcea profit.

Mogulii” presei comuniste

Nici unul dintre naşii comunişti ai Rodipetului nu i-a prevăzut viitorul sumbru, la înfiinţare, în 1952. Oficiul Special de Expediere a Presei, devenit în anii 70 Întreprinderea de Stat Direcţia de Expediere a Presei, funcţionează ca un apendice al Poştei Române. Este perioada în care România trăieşte din plin epoca de aur, iar poporul se informează prin patru ziare şi reviste mari: Scânteia, Scânteia tineretului, România Liberă, Flacăra. Ion Cristoiu a fost redactor şef adjunct la Scânteia Tineretului, în perioada 1980-1987.

„Mogulul numit Comitetul Central avea Scânteia și TVR-ul, Comitetul Central al UTC avea mogulul mai mic, pe noi. Banii erau dați Editurii Scânteia și Editura Scânteia era cea care la sfârșitul lunii raporta dacă s-a făcut sau nu profit cu ziarul respectiv”, spune Ion Cristoiu.

Ca să fie sigur că poporul ia act de realizările partidului, Nicolae Ceaușescu decide ca ziarele să nu fie vândute exclusiv pe stradă, ci direct şi în fabrici și uzine, pe bază de abonament. Așa ajunge ziarul Scânteia la un tiraj de 1,3 milioane de exemplare. Întreaga distribuţie şi creaţia de presă sunt atent supravegheate de mai marii partidului. Nu doar textele sunt croite după calapodul cenzurii, ci şi fotografiile trebuie să aibă filtrul partidului: în majoritatea, Ceaușescu este retușat astfel încât să pară mai tânăr și mai înalt.

„Era poza cu tovarășa. Și poate că un picior nu ieșea bun. Nu știu ce avea ea pe picior. Și atunci luam un picior de la altă poză și îl lipeam și ieșea o poză foarte interesantă. Puteați auzi la noi pe coridoare lucruri sinistre de genul: vreau un picior al tovarășei, vreau capul tovarășei”, spune Ion Cristoiu.

Un alt episod de acest fel este legat de vizita fostului președinte francez Valery Giscard d’Estaing și de o fotografie în care acesta purta pălărie, iar Nicolae Ceaușescu avea capul descoperit. Așa că în redacție s-a decis să i se pună căciulă, astfel încât cititorii să nu aibă impresia că „iubitul conducător” își scoate căciula în fața președintelui francez.

„Dar pentru că era grabă și ediția trebuia să ajungă în toată țara au uitat că Ceaușescu avea cușma în mână. Așa că avea una pe cap, una pe mână. Drept care se spune că au fost retrase de pe piață toate exemplarele”, povestește regizorul Hanno Hofer.

Pe 22 decembrie 1989, în numai câteva ore, Revoluția schimbă decisiv destinul presei scrise din România. Ziarul Scânteia devine Scânteia Poporului, pentru ca, în ajunul Crăciunului, să înceapă tipărirea lui sub un nume nou: Adevărul.

Anii 90: coada la ziare

În primele săptămâni de capitalism, Adevarul dă lovitura cu un tiraj de două milioane de exemplare. Aşa ia naştere o explozie mediatică fără precedent. Se nasc peste noapte o mie de publicații, dintre care 30 de cotidiene, majoritatea cu tiraje de sute de mii de exemplare. Cristian Tudor Popescu ajunge în redacția Adevărul, ca redactor debutant, în februarie 1990, când populația abia scăpată din comunism este înfometată să citească.

„Adică îi interesa mai mult actul de a lua ziarul decât de a înțelege cu adevărat ceva”, spune jurnalistul.

„Și se vindea presa cu coadă. A fost un vis de aur al presei române care, în sfârșit, se împlinea: o presă liberă”, spune și Cornel Nistorescu.

Reporterul anilor 90 visa că va salva România numai din condei. Era disperat să-și facă meseria, își risca pielea, mergea cu calul și căruța, dacă era nevoie, și trăia ca-n filme.

„Fugărit de poliţie, bătut de poliţie, care sărea în curţi de ambasade sau de instituţii ca să se apere şi care venea la redacţie plin de sânge”, spune Cornel Nistorescu.

Ameţit şi el de visul presei libere, Mihai Cârciog înfiinţează revista Expres, la finalul lui ianuarie 1990, într-un mic birou din tipografia unde se tipărea Informaţia Bucureştiului şi căruia i se pierduse cheia. Cornel Nistorescu era directorul publicaţiei.

„Am spart uşa, am intrat acolo, am adus maşina de scris de acasă şi am făcut revista Expres. Care a apărut în 500.000 de exemplare la primul număr”, spune Cornel Nistorescu.

Expres cucereşte publicul cu dezvăluiri despre securitatea lui Nicolae Ceauşescu. Doi ani mai târziu, cititorii sunt seduşi de un ziar nou şi intrigant, care dă, pe lângă informaţie serioasă, ştiri despre crime şi violuri. Acolo apar câteva personaje pe care publicul nu le va mai uita niciodată. Găina care naşte pui vii sau omul căruia îi înfloreşte piciorul de lemn. Ziarul se numeşte Evenimentul Zilei, iar directorul său, Ion Cristoiu, îl croieşte după o reţetă inspirată din presa românească interbelică.

„Când apărea o crimă, cum a fost cu Ioan Luchian Mihalea, de pildă, noi duceam campanii întregi.

Dacă crima avea loc cu cuțitul, noi dădeam două pagini despre cuțit în general”, spune Ion Cristoiu.

În câteva luni, Evenimentul Zilei bate toate ziarele, iar tirajul ajunge la 900.000. Reuşeşte gratie reporterilor-săgeţi plasați în puncte cheie.

„La un moment dat am avut o idee să pun o florăreasă sub acoperire în faţă la Cotroceni. Să fie cineva de-al meu care să vândă flori, dar să-mi spună mie cine a intrat şi cine a ieşit”, spune Ion Cristoiu.

În 1992, presa scrisă număra deja 100 de cotidiene, de trei ori mai multe decât în 1990, iar Întreprinderea de Expediere a Presei, devenită în 1991 Rodipet, nu mai făcea faţă difuzării unui număr atât de mare de ziare. Aşa că Guvernul Văcăroiu decide să o extindă şi transformă în chioşcuri cele câteva sute de oficii poştale de distribuţie a presei.

„Chioşcurile erau aproape demolate, nu permiteau nici măcar depozitarea a câteva ziare, darămite a numărului mare de ziare apărute după Revoluţie”, spune Florentina Niculescu, șef de serviciu la Rodipet.

Transferul chioşcurilor nu aduce şi investiţii, aşa că Rodipet-ul trebuie să se descurce de unul singur. Din banii câştigaţi din vânzarea presei prospere din anii 90, compania ridică 1.500 de chioşcuri, cumpără 48 de sedii în ţară - apartamente sau case situate în zonele centrale ale oraşelor, şi înfiinţează un parc auto cu peste 200 de masini de distribuţie. Rodipet devenise o echipă de peste 3.000 de oameni care funcţiona ca un ceasornic elveţian.

Cu tot elanul Rodipetului, clienţii încep să dispară: se înfiinţează firme private de distribuţie, care atrag prin acoperirea locală şi viteza de reacţie. În plus, investitotii privaţi nu omiteau să distribuie presa nefavorabilă puterii. Una dintre ele a fost SC Prescom SRL din Brașov, care aparține lui Paul Gontea, om de afaceri cu conexiuni în lumea politica. Florentina Niculescu era șef de serviciu la Rodipet chiar în perioada când a apărut această firmă.

„Venea şi lua presa de la Bucureşti cu o maşină utilată cu sobă de încălzit şi ajungea înaintea Rodipetului pe piaţă. Pentru că deja făcea pachetele gata pregătite şi când maşina intra în Braşov la chioşcurile pe care le avea”, spune Florentina Niculescu.

Mărul otrăvit pentru presa scrisă

În vreme ce firmele concurente prosperă, Rodipetul pierde piaţa, intră în datorii și ajunge să nu-și mai poată plăti clienții, adică patronii de ziare.

„Deci noi le livram ziarele, iar ei le distribuiau, le vindeau și banii îi vedeai peste trei luni, patru luni. Nu plăteau pentru că nu plăteau!”, spune Cristian Tudor Popescu.

Din anul 1994, foamea de informație începe să fie potolită şi de proaspăt apărutele posturi private de televiziune. Tirajele ziarelor scad și, după modelul Rodipet, firmele particulare încep şi ele să nu-și mai plătească datoriile. În locul lor apar firme-fantomă care, după ce dau adevărate tunuri în bugetele redacțiilor, se evaporă.

Firmele particulare erau şi mai abitir puse pe credit sălbatic decât Rodipetul. Tot aşa, nu plăteau. Aveam un om care dădea telefoane tot timpul: mai daţi-ne, domne, ceva! Hai, nu puteţi să ne daţi tot, dar daţi-ne măcar o parte din bani!”, își amintește Cristian Tudor Popescu.

În vreme ce firmele-fantomă păgubesc ziar după ziar, Rodipet continuă să funcționeze ca o afacere a guvernelor. Pierde bani și pentru că şicanează publicațiile care deranjează, pe rând, guvernele Văcăroiu, Ciorbea, Radu Vasile și Adrian Năstase. Ca să scape de presiunile Rodipetului, multe ziare și reviste îl lasă baltă și lucrează cu privaţii.

Cotidianul România Liberă a păţit-o deseori pe vremea când îl avea ca director pe Petre Mihai Băcanu, iar distribuţia presei în ţară încă se făcea cu trenul.

„Ne aruncau ziarele din tren. Pentru că, de pildă, scriam ceva împotriva Guvernului”, spune Petre Mihai Băcanu.

În 2001, datoriile totale ale Rodipet ajung până la șapte milioane de dolari, iar compania intră în declin.

Ca să facă rost de bani, Rodipet începe să vândă la tarabă, pe lângă ziare, şi cartele telefonice. Afacerea menită să salveze compania îi sapă, de fapt, groapa. Firma care livrează cartelele se numeşte Bueno şi aparţine omului de afaceri Hassan Awdi, libanez cu cetăţenie americană, cunoscut drept investitor de succes.

„În 92 după un reportaj la CNN am venit în România cu alt investitor , Am fost cunoscut ca Miami Electronics. Inima, tinereţea şi viaţa mea timp de 18 ani le-am dat pentru România”, spune Hassan Awdi.

Până în 2001, Hassan Awdi ajunge să deţină hoteluri şi terenuri, să cumpere cu sume modice spaţiile fostelor alimentare comuniste din sectorul 5 al Capitalei şi să facă afaceri cu Loteria Română, cu Poşta şi cu CEC.

Ziaristul Cornel Nistorescu a fost membru în Consiliul de adminsitraţie al Rodipet în perioada 2001-2004, a participat la şedinţe şi a avut acces la documente importante. Cunoaşte bine dedesubturile businessului cu cartele pus la cale de Hassan Awdi.

„Puneau reclame pe toate chioşcurile din oraş, dădeau reclame la toate chioşcurile să le vândă, decontau imediat, nu conta când se plăteau. Se crea o gaură financiară în gestiunea Rodipet pe termen foarte lung”, spune Cornel Nistorescu.

Anul 2003 găseşte Rodipet în situaţia imposibilă de a nu-şi mai putea plăti nici măcar angajaţii. Pierderile şi datoriile explodează şi ajung la 11 milioane de euro. Statul, acţionar majoritar, prin Autoritatea de Valorificare a Activelor Statului, condusă de Ovidiu Muşetescu, ajunge la concluzia că nu mai poate salva Rodipet şi îl scoate la privatizare. Primeşte, pentru asta, şi acordul Clubului Român de Presă, condus la vremea aceea de Cristian Tudor Popescu.

Era falimentar și nu-l cumpăra nimeni”, spune el.

„Rodipet la momentul privatizării era într-o comă indusă. De statul român şi ţinută pe linia de plutire tocmai pentru a găsi un investitor care să preia compania”, spune Florin Lungoci.

Investitorul este chiar Hassan Awdi, vechi partener de afaceri al firmei falimentare, care avea deja un avantaj în faţa oricărui alt investitor: o datorie de 5 milioane de euro pe care Rodipet o avea la el din vânzarea cartelelor telefonice şi de care se foloseşte în negocierile cu AVAS. Pe 23 decembrie 2003, privatizarea Rodipet este perfectată.

Privatizare pe un milion de euro

Teoretic, Hassan Awdi ar fi trebuit să plătească 17 milioane de euro: 6 milioane preţul de vânzare şi 11 milioane - datoriile istorice ale companiei. În fapt, din întreaga sumă, Hassan Awdi plăteşte un singur milion, după ce guvernul Adrian Năstase şterge datoriile istorice, iar investitorul libanez îşi acoperă vechea datorie de 5 milioane de euro din preţul de vânzare al companiei.

Ca membru în Consiliul de Administraţie al Rodipet, Cornel Nistorescu se opune privatizării, pe motiv că ar fi fost aranjată.

Privatizarea Rodipetului, care a fost o altă operaţiune aranjată politic de Adrian Năstase într-un traseu în Orientul Mijlociu, a negociat-o la Beirut. Cum să dai cea mai importantă societate de difuzare din România, de care depinde distribuţia imprimatelor în ţara noastră, să o dai pe mâna unui distribuitor de cartele?”, spune el.

„Nu-l interesa atât de mult pe domnul Awdi să vândă ziare. Pe el îl interesa să vândă ţigări, să vândă sprayuri, să vândă acadele. Să vândă tot felul de mărfuri de chioşc. Din care scotea mult mai mult decât din vânzarea ziarelor. Aşa că ziarele au fost pur şi simplu neglijate”, spune și Cristian Tudor Popescu.

În 2004, compania mai acoperă doar 30% din piața difuzarii de presă tipărită. Obligat de clauzele din contractul de privatizare, patronul Hassan Awdi investește în mașini noi, în computere și în chioșcuri moderne. Investiţia nu este făcută în numle Rodipet, ci prin altă firmă din grupul controlat de Hassan Awdi - Supremo Corporation.

Erau nişte barăci de metal. Sau barăci de lemn. Vara era cald, iarna era frig, foarte multe chioşcuri nu aveau căldură, nici măcar electricitate”, spune Florin Lungoci.

Suspiciunile procurorilor

Numai că, ulterior, felul în care se fac toate aceste investiţii trezeşte suspiciunea procurorilor DIICOT. În atenţia lor intră maşinile noi cu care se transporta presa.

În 2004, firma Supremo Corporation din Awdi Group ia în leasing 200 de maşini pe care i le vinde Rodipet. În mod normal, Supremo nu are voie să vândă fiindcă nu ea era proprietarul maşinilor, ci BCR Leasing.

Procurorii afirmă că, un an mai târziu, printr-o inginerie financiară, aceeaşi firmă ar mai fi vândut către Rodipet aceleaşi maşini, a doua oară. Iar în anul 2006 le-ar vinde, tot ea, pentru a treia oară, tot Rodipetului.

Procurorii cataloghează afacerile în interiorului grupului drept spălare de bani.

„Practic, trebuia să scoată banii din Rodipet şi n-aveau justificare. Contracte fictive. Pentru spălare de bani. Pentru scoaterea banilor din Rodipet. Rodipet nu a câştigat nimic pentru că efectiv maşinile n-au fost trecute niciodată. Numai în acte au fost trecute pe Rodipet”, spune Constantin Rădulescu.

În 2008, Hassan Awdi începe să externalizeze toate serviciile Rodipet. Transformă direcţii întregi ale companiei în firme ale Awdi Group. Rodipet ajunge să nu mai producă nimic. Dar plăteşte salariile angajaţilor. Nu mai colectează, nu mai prelucrează, nu mai expediază presă. O fac în locul său firmele din Awdi Group, care sunt plătite pentru asta cu bani de la Rodipet, cu preţuri majorate artificial. Încet, dar sigur, toate proprietățile Rodipet ajung la alte firme controlate de Awdi.

Rodipet nu mai avea nimic. Parcul auto era pe Rodipet Curier, spaţiile comerciale erau închiriate unor firme din grupul Awdi, sediile şi apartamentele din ţară. Toate lucrurile astea au fost pentru căpuşarea şi falimentarea societăţii”, spune Constantin Rădulescu.

În 2009, procurorii DIICOT intră pe fir şi descoperă că Rodipet, devenită între timp SC Network Press Concept, face o tranzacţie prin care îşi înstrăinează o parte din propriul patrimoniu tot unei firme din Awdi Group.

28 de apartamente situate în zone centrale din principalele oraşe din ţară sunt închiriate pe 49 de ani firmei SC Westland Investment SRL, cu 50 de euro pe lună, de trei-patru ori mai puţin decât preţul pieţei la acea dată.

„Prin acest contract s-a realizat scoaterea din patrimoniul Network Press Concept a respectivelor active, iar semnatarii contractului de închiriere nu au reprezentat interesele societăţilor comerciale, fiind folosiţi de învinuitul Hassan Awdi pentru a prejudicia fosta SC RODIPET SA. Practic, această închiriere echivala cu o înstrăinare mascată a activelor RODIPET pe o perioadă foarte mare de timp şi la un preţ neserios pt orice piaţă imobiliară din Europa", arată DIICOT.

„În aceeaşi perioadă, procurorii mai descoperă şi că fostul Rodipet face cadou firmei SC Balbec Retail, tot din Awdi Group, patru apartamente situate în Bucureşti, pe Şoseaua Ştefan cel Mare, în Colentina, la Gheorghe Şincai şi pe Şoseaua Giurgiului. Casele sunt oferite în contul unei datorii fictive a Rodipet către Balbec, în valoare de 350.000 de euro.

„Contractul a fost încheiat în mod fictiv întrucât suma nu a fost împrumutată şi virată în realitate, iar contractul a avut ca scop scoaterea din patrimoniul Network Concept Press nejustificat, mai multe imobile”, potrivit DIICOT.

„Cele patru spaţii la ora actuală produc lunar un venit pentru Hassan Awdi, banii se încasează pe o firmă, Golden. Golden e înregistrată în Liban. Banii au plecat direct în Liban”, spune Constantin Rădulescu.

În 2009, AVAS reziliază contractul de privatizare cu Hassan Awdi, iar Rodipet intră din nou în proprietatea statului. În 2010, au loc descinderi ale DIICOT la sediile firmelor din grupul Awdi şi începe urmărirea penală pe numele lui Hassan Awdi, a lui Florin Lungoci şi a altor şapte directori.

Potrivit procurorilor, toţi sunt cercetaţi pentru spălare de bani şi aderare la un grup infracţional organizat. El ar fi prejudiciat Rodipet cu 35,5 milioane de euro.

Florin Lungoci şi Hassan Awdi susţin că întregul dosar este fabricat, iar miza ar fi o răzbunare personală a autorităţilor.

„Nu există acest prejudiciu! Aceasta este o invenţie a procurorilor, a poliţiştilor de caz. Nu există absolut nici un fel de dovadă! Este doar o declaraţie dată de un martor într-o zi şi încă una dată de alt martor în altă zi”, spune Florin Lungoci.

„Eu nu am făcut nici spălare de bani, nici evaziune fiscală, nici ceva ilegal în România. Toate afacerile au fost în mâna a 450 de directori şi contabili. Am făcut investiţii enorme în Rodipet, dar în final nu am fost lăsat să continui investiţia şi să câştig. Hassan Awdi a fost prejudiciat în baza religiei şi în baza rasială”, spune Hassan Awdi.

Din 2009, de când DIICOT i-a pus sechestru pe toate firmele şi proprietăţile, Hassan Awdi se află la Beirut şi spune că nu se mai întoarce în România fiindcă a fost ameninţat şi îi este frică.

„Nu vin fiindcă duşmanii mei personali mă persecută. Cum să vin? Am fost forţat să plec din România de grupul de poliţişti. În realitate eu sunt victima răzbunării personale a autorităţilor române. Am pierdut toate firmele şi proprietăţile din România din cauza asta. Statul român are responsabilitate să-mi dea compensare”, spune el.

Hassan Awdi cere Curţii de Arbitraj de la Washington ca executivul României să-i plătească despăgubiri de 223 de milioane de euro, pe motiv că nu l-ar fi protejat ca investitor străin. Suma este de 37 de ori mai mare decât a plătit pentru Rodipet în 2003, la privatizare.

Ziarele, trase pe linie moartă

Întâmplător sau nu, prăbuşirea presei scrise începe să se simtă chiar din 2004, anul în care Hassan Awdi devine stăpân peste Rodipet.

Din 51 de cotidiene se închid cinci, iar tirajul total al ziarelor scade în 2005 cu 16% faţă de anul 2001, potrivit rapoartelor Asociaţiei Mondiale a Ziarelor.

Din 2009, dată la care Rodipet e cu un picior în insolvenţă, şi până în 2011 mai dispar de pe print încă cinci ziare naţionale: Cotidianul, Ziua, Gardianul, Gândul şi Săptămâna financiară. Iar cele rămase îşi scad tirajul anul acesta cu 13% faţă de anul trecut.

„Dacă distribuţia de presă în România ar fi fost mai bună, se putea prelungi viaţa presei scrise”, spune Cristian Tudor Popescu.

După patru ani de la descinderile de la firmele lui Hassan Awdi, procurorii nu au reuşit să finalizeze ancheta Rodipet şi să trimită în judecată vreun acuzat. În lipsa unei decizii a justiţiei, Rodipet îşi continuă drumul spre moarte.

Între timp, sărăcirea presei scrise şi mutarea ei pe internet au născut un alt tip de jurnalist. Reporterul de calculator, care scrie de la birou, şi nu de la locul faptei, crede Cornel Nistorescu.

„O ziaristică de linie de tramvai. Adică vezi atât cât îți permite tramvaiul cu care mergi la serviciu”, spune Cornel Nistorescu.

Iar cititorii înlocuiesc chioşcul şi taraba de presă tipărită cu pixelul şi ecranul telefonului.

În clipa de față, presa 90% înseamnă pixeli. Ziarul va deveni ceva echivalent filateliei. Adică vor mai exista niște oameni care să citească ziare, cam cum sunt colecționarii de timbre”, spune Cristian Tudor Popescu.