Sari la conținut

Generaţia X|Digi24. O mică Românie în inima Italiei

Când te dai jos din tren în Sezze, venind de la Roma, primele cuvinte pe care le auzi sunt în română. Localitatea, care e mai veche decât cetatea eternă, a fost cucerită acum 20 de ani de urmaşii lui Decebal. De la gară până sus în oraş sunt doar câţiva kilometri. Pe marginea drumului, maşini cu numere de Suceava, Neamţ, Vâlcea, Bistriţa. Campioane sunt cele din Vrancea.

Duminica dimineaţă românii se strâng la biserică. E catolică, dar înainte de slujbă preotul pune repede pe pereţi icoanele ortodoxe, iar apoi ţine slujba care se aude în orice lăcaş de cult din România.

Aproape o sută de suflete ascultă cuvântul părintelui Lucian. După slujbă, enoriaşii se strâng în jurul mesei pline de bucate româneşti. Fiecare aduce câte ceva. Este un ritual de păstrare a tradiţiilor şi o încercare de a se simţi mai aproape de casă.

În jurul mesei pline roiesc în voie copiii. În vechiul orăşel de munte numai românii au peste 150. România o cunosc doar din vacanţe. Şi acelea puţine. Părinţii vin acasă cel mult de două ori pe an. Suficient însă pentru copii să se îndrăgostească de ea.

De la biserică, oamenii se retrag spre case, unde masa de prânz înseamnă aproape numai bucate româneşti. Îi ajută la asta cele patru magazine aprovizionate din ţară.

Pe stradă, în baruri, în parc, se vorbeşte mult româneşte. E şi firesc, pentru că din cei 12.000 de locuitori, 5.000 sunt români.

Lucian Diaconu - preot în localitatea Sezze Romano: „Aici sunt români care sunt veniţi de peste 20 de ani. Şi care şi-au tras unul după altul şi cunoştinţele şi aşa mai departe. Sunt sate întregi care s-au tras unul după altul. Au rămas în România... Nici bătrânii nu mai sunt. Că şi bătrânii au venit aici să aibă grijă de copii şi de nepoţi”.

Au venit de prin 1991-1992. Sezze era un oraş depopulat, iar în centrul istoric clădirile abandonate stăteau să cadă. Primii români care s-au oprit aici şi-au încropit locuinţe în grajduri şi garaje. Şi-au găsit de lucru la serele din împrejurimi, apoi au pus ban pe ban ca să-şi amenajeze casele închiriate de la italieni. Aşa se face că acum cu greu găseşti o locuinţă în centrul oraşului în care să nu stea români.

Pe una din străzile înguste pe care abia ai loc să te strecori locuieşte Pamfilica Radu. Într-o casă cu două camere. Este în Italia de 15 ani, deşi a venit „pentru un an”.

La fel ca majoritatea celor care au căutat în Italia un trai mai bun. La început, a muncit într-o fabrică de pielărie. Muncă grea, cot la cot cu bărbaţii. Apoi a fost menajeră. Acasă, în România, au rămas părinţii şi fiul să o aştepte.

După mai bine de zece ani a ajuns să câştige suficient cât să trăiască decent în Italia şi să îşi ajute familia din Vrancea. Dar simte că îi lipseşte ceva. Ceva ce nu poate fi cumpărat.

Iar ca ea sunt mulţi cei care pun în balanţă dorul de casă şi mia de euro câştigată lunar pe câmpiile sau în fabricile din Sezze.

Cei care au plecat peste hotare au lăsat în urma lor sate aproape pustiite. La Bordeasca, în judeţul Vrancea, din 2.000 de locuitori, mai bine de jumătate sunt la muncă în Sezze.

Radu Ştefan a lucrat în Sezze, în construcţii, dar un accident de muncă produs pe unul dintre şantierele din apropierea Romei l-a determinat să se întoarcă în ţară.

Radu Ştefan - fost muncitor în Italia: „Am plecat în Sezze pentru că acolo au fost fraţii mei. Acolo era fratele meu Angelică. Şi s-a găsit o localitate unde se găsea de muncă. În campanie, în agricultură şi în construcţii”.

Italia nu a fost lapte şi miere pentru toţi. Puţini găsesc slujbe la birou. Sătul de munca grea de acolo, Radu Ganea a revenit în ţară. Crede că tot aici poate trăi mai bine.

Cei mai mulţi au plecat când erau tineri. Jumătate din viaţă au trăit în România, iar cealaltă e legată de Italia. Care e mulţumirea?

La Sezze, nu doar că româna e a doua limbă vorbită. Italienii nu au avut încotro şi au schimbat, neoficial, până şi numele localităţii: din Sezze Romano în... Sezze Rumeno.