Sari la conținut

Cernobîl, mărturii nespuse

Radiația nu are miros, nu are gust, ea nu poate fi văzută și pipăită. Radiația asta era ceva ce era în aer și noi simțeam acolo că, uite te doare capul. Te apuca un fior, așa zguduia tot corpul și tot sufletul când vedeai ce-i acolo. După Cernobîl toate s-au schimbat la 180 de grade. Am ajuns în timpul de azi că am probleme și de sănătate și copil invalid. Este o vorbă, treceam pe sub pământ, dar nu plecam. Dar în ziua de azi e mai ușor de vorbit. Atunci statul sovietic ii îndruma pe toți întâi să servească țării, apoi să se gândească la sănătatea și viața lor.”

Tudor Căpățână are 70 de ani acum. A fost inginer electronist la Institutul Politehnic din Chişinău.

În ianuarie 1987, el şi alţi 300 de specialişti moldoveni au fost chemaţi de urgenţă la Comisariatul Militar Chişinău.

Comandantul de acolo le-a spus că trebuie să plece imediat la Tighina, unde urma să se ridice un pod nou peste Nistru. Ar fi trebuit să stea acolo şase luni.

Pe drum, Tudor Căpăţână a observat că trece de Tighina, apoi de Nistru, apoi de Odessa...

Autobuzele au oprit la o unitate militară din Kiev. De acolo, specialiştii au fost duşi direct la Cernobîl. Doar aici li s-a spus ce caută şi ce au de făcut.

Tudor Căpățână, președintele Uniunii Cernobîl, Republica Moldova: „Am stat 89 de zile dintre care 42 de zile am făcut reparații, deoarece eu eram inginer electric, reparația utilajului energetic a blocului numărul trei care era alături de blocul numărul patru a blocului atomic care a explodat. Spuneam că trebuie să rabd și va veni timpul când voi fi trimis acasă.”

În total, peste 3500 de oameni din Moldova, pe atunci parte a Uniunii Sovietice, au fost trimişi la reparaţiile de la Centrala Nucleară.

Tudor Căpățână, președintele Uniunii Cernobîl, Republica Moldova: „Din 3550 de oameni, au rămas în viață 2282 de oameni, dintre care 2141 sunt invalizi. Radiația, încetul cu încetul, ia vieți omenești, și în Republica Moldova decedează ca muștele. ”

Andrei Vicolaş e militar de carieră. Acum colonel, pe atunci era maior. A ajuns la Cernobîl împreună cu 200 de camarazi. Au lucrat la Centrală. Unii două luni, alţii chiar şi doi ani.

Colonelul a muncit să dea la o parte resturile acoperişului reactorului explodat. Colegii lui au evacuat populaţia şi au păzit de hoţi ruinele Centralei.

Col. r. Andrei Vicolaș: „Prima lovitură pe care au primit-o lichidatorii au fost militarii care aruncând substanțele acelea, grafitul acela radioactiv de pe acoperișul reactorului din preajmă, ei lucrau numai câte 30, 40 de secunde și apoi erau schimbați și trimiși acasă. Asta și era problema principală că începând de la general până la ultimul soldat nu știau cu adevărat care era pericolul contaminării cu radiația ionizantă.”

În mare secret au fost duși la Cernobîl chiar și militarii care făceau stagiul obligatoriu. Tineri care abia îşi începeau vieţile şi pe care nimeni nu i-a întrebat ce vor. Şi care nici nu aveau voie să povestească nimănui nimic din ce vedeau.

Ion Stafi: „Nouă nici nu ni se dădea voie să scriem adresa corectă, adică să nu scriem orașul Cernobîl, unitatea militară cutare. Era într-un fel secret ca să nu se audă în public că participă soldați, adică tineri de 18 ani la așa lucrări ca la Cernobîl.”

Cine a avut norocul să se întoarcă acasă a primit de la Uniunea Sovietică o diplomă pentru eroism și înalte calități morale. Toţi au înțeles mult mai târziu prețul plătit.

Primul val de boli provocate de resturile radioactive a apărut după cinci ani: metastaze ale oraganelor interne, cancer de stomac, de tiroidă şi cancer pulmonar. Oamenii au început să moară, unii la scurt timp după ce au fost diagnosticaţi.

În Republica Moldova trăiesc acum 1750 de copii născuți din părinți grav afectați de radiațiile de la Cernobîl. 40 dintre ei s-au născut bolnavi de cancer, cu retard mintal sau autism.

Ion Stafi are o fată de 14 ani. Are o formă severă de autism.

Ion Stafi: „Avem copil invalid de gradul întâi cu care șede mămica zi și noapte. Să nu fi fost treaba asta, poate că nu eram într-așa situație. Eu nu m-am dus să mă zburd acolo, ori să-mi fac fotografii. Noi nici n-am știut unde ajungem. Noi am executat ordinul.”

Ludmila Beșleagă și-a pierdut soțul, medic oncolog, la 12 ani de la momentul în care s-au întors amândoi de la Cernobîl. El a lucrat la spital şi a ajutat timp de doi ani atât populaţia din zonă, cât şi pe cei care au fost detaşaţi, ca să cureţe zona. Ea l-a însoţit ca voluntar şi a împărţit timp de câteva săptămâni pastile de iod localnicilor.

Ludmila Beșleagă: „Fetița noastră a crescut fără tată, ea avea 7 ani când tăticul ei a decedat. Și de multe ori m-am întrebat pe mine însămi, eu dacă ar fi să încep de la început, aș începe tot așa? N-aș vrea să zic cuvinte faimoase, dar dacă n-am fi fost noi cei care au mers atunci la Cernobîl eu consider că Europa n-ar fi existat astăzi, așa cum există ea astăzi.”

Drama Ludmilei se repetă în alte 1000 de familii din Republica Moldova.

Liuba Petrașcu: „Soțul a efectuat o operație și după ce ni s-a spus că sunt urmările de la Cernobîl, chiar așa și medicul ne-a spus, nu s-a trecut fără urmări. Tot cancerul ăsta practic i-a acoperit plămânii și șanse de viață nu sunt deloc. Li s-au promis practic marea și sarea, li s-a promis foarte mult, ca mai târziu să rămânem pe drumuri.”

Victimele primesc acum de la statul moldovenesc compensații de 1000 de euro pe an. Plata pentru povara unor boli grele care nu le-au mai permis să aibă un loc de muncă, să își întrețină familiile.

Drama de după explozia de la Cernobîl e o poveste care poate fi spusă de 850 de mii de oameni, din toate statele foste sovietice.

Ludmila Beșleagă: „Atunci era o singură țară, era Uniunea Sovietică. Noi eram o generație educată în spiritul ăsta de patriotism și de dragoste față de țară, față de popor, datorie. Cuvântul datorie era mai presus decât multe altele, decât interesele proprii. S-au dus bărbați plini de viață, cu visuri frumoase și s-au întors oameni absolut bolnavi.”

Peste 3500 de cetățeni din Republica Moldova au fost duși cu forța începând cu primăvara lui 86 să lichideze efectele accidentului teribil de la Centrala Nucleară ucraineană Cernobîl. Au plecat în necunoscut.

Tudor Căpățână: „Să nu fi făcut lucrul acesta, să fi fugit toți ca țânțarii, prin toate părțile, urma să să aibă loc a treia, acolo au avut loc două explozii termice, se cheamă, care au nimicit cu totul atomul, reactorul numărul 4, însă urma să aibă loc o a treia explozie termo-nucleară, dacă nu se făcea lucrul acela pe care noi l-am făcut acolo.”

După trei decenii, Cernobîlul își ia încă Tributul.