Sari la conținut
News Alert

Gabriela Bone, supraviețuitoare la Auschwitz: „Când am ajuns la Mengele, am spus că am 16 ani. Așa am scăpat și n-am intrat în crematoriu”

După anii petrecuți în lagăr avea 20 de kilograme, amintiri dureroase și niciun acoperiș deasupra capului. Cu toate acestea, Gabriela Bone a luat-o de la capăt și a facut carieră în lumea teatrului de păpuși.

Gabriela Bone are 87 de ani. La prima vedere, este o pensionară la fel ca alte cinci milioane de români. În realitate, este o supravieţuitoare. Avea 15 ani când a ajuns la Auschwitz, împreună cu familia. Credea că va munci într-o fabrică.

„Spunea şi mama: vedeţi că o să muncim? Dar noi nu am ştiut că hornul este hornul crematoriului”, povestește Gabriela Bone.

Peronul a fost ultimul loc unde și-a mai văzut părinţii sau fraţii.

„Când am coborât din tren, atunci mi-au spus polonezii care erau veniţi cu trei ani înaintea noastră: când ajungi la Mengele pentru control, să spui că ai 16 ani. Şi aici, în vagon, ai văzut, este un pantof cu toc, pune picioarele acolo şi să spui că ai atâţia ani, că dacă nu, nu e bine. Nu mi-au spus de ce.

Sora mea era cu trei ani mai în vârstă şi aşa am ajuns în faţa lui Mengele şi am scăpat... n-am intrat în crematoriu. (...) Şi când am ajuns la Mengele am spus că am 16 ani. A spus „treceţi". Şi cu asta am trecut şi eu şi sora mea, pe părinţi i-am pierdut acolo pe loc. Şi pe trei fraţi”, spune supraviețuitoarea.

Mengele avea amantă o evreică din Târgu Mureș

Ceea ce nu ştiau cele două surori era că nu au ajuns la crematoriu, pentru că erau mai „potrivite" pentru experiemente medicale. Josef Mengele a rămas în istoria Holocaustului ca unul dintre cei mai cumpliţi medici de la Auschwitz. Studiile sale pe copii sau gravide, studiile pe rase şi moștenirea lor genetică au scris pagini întregi în cărţi de tristă amintire. A fost supranumit „îngerul morţii”, deoarece chipul nu îi trăda cruzimea.

„Mengele era un bărbat foarte frumos şi o farmacistă din Târgu Mureş era amanta lui”, spune Gabriela Bone. „Era evreică din Târgu Mureş. Ea era pe o reclamă a frumuseţii şi Mengele când a văzut-o a luat-o acolo pe ea și a ținut-o ca amantă”, detaliază Gabriela Bone.

Gabriela Bone a văzut în lagăr cea mai urâtă faţă a semenilor. A minţit în legatură cu vârsta ei, ca sa aibă o şansa la viaţă, însă a sfârşit prin a se maturiza cu adevărat înainte de vreme.

„Dimineaţa când ne-a sculat am stat acolo, în bloc, acolo primeam o oală. În aia era dimineaţa ceai. Cinci am stat într-un rând şi fiecare a băut din ea şi a dat mai departe. Aşa era şi cu mâncarea pe care o primeam, tot într-o oală era, pentru cinci persoane. Pentru luptă pentru viaţă au fost câteva... unul care a când a primit oala în mână, a luat oala, a plecat şi celelalate patru nu au mâncat. Şi asta s-a întâmplat. Luptă pentru viaţă. (Reporter: Eraţi copil când aţi văzut toate astea). Sigur că da, dar acolo te faci ca să fii şi în vârstă imediat, că cu probleme trebuie să gândeşti că dacă nu te comporţi bine, ne-a spus clar: vedeţi hornul acela mare? Atuncea intraţi pe horn”, povestește Gabriela Bone.

Motivele pentru a supravieţui într-un astfel de loc nu sunt prea numeroase. Gabriela Bone şi sora ei se aveau una pe cealaltă şi...mai aveau o dorinţă.

Am rămas puternică cu voinţă. Că am spus că o dată şi cândva, vom ieşi. Ne împărţeam mâncarea sora mea şi cu mine cât am putut, trebuie să luptăm ca să povestim odată. Şi vedeţi că aşa a şi fost. Nimeni nu ar crede... dacă nu vede nu crede că există să faci aşa ceva cu oameni”, explică Gabriela Bone.

Momentul în care şi-au recâştigat libertatea a fost însă şi cel în care au aflat ca nu mai aveau pe nimeni şi nimic.

„Când ne-am întors acasă din Auschwitz, atuncea ... asta ştiţi că am pierdut pe părinţi, pe fraţi, numai sora mea şi cu mine ne-am întors. Restul au fost arşi în crematoriu. Vă daţi seama, am ajuns fără nimica, mergem la locuinţă, pe strada Octavian Goga 18, acolo am locuit, acolo am avut casa proprie a noastră şi fabrica de sticlă vizavi. Când am ajuns acasă...nu mai locuim acolo, că a fost ocupată casa”, rememorează Gabriela Bone.

Au primit, până la urmă, pe aceeaşi stradă, o cameră şi o bucătarie şi au luat viaţa de la capăt. Şi poate pentru că se curmase prea brusc copilăria lor, duminicile celor două surori erau presărate cu spectacole de păpuşi făcute pentru apropiaţi. Aşa a început cel de-al doilea capitol din viaţa Gabrielei Bone.

„Mama păpuşilor"

„M-am dus odată la teatrul de păpuşi şi am văzut cum este. Şi m-am prins că ar fi bine un teatru de păpuşi. Atuncea era numai o doamnă, singură făcea. A pus numai o pânză şi din pânza aceea a apărut păpuşa”, își amintește Gabriela Bone.

Căsătoria a adus-o din Târgu Mureș în Oradea. Aici nu exista un teatru de păpuşi pentru cei mici, aşa că, înarmată cu multă ambiţie, Gabriela Bone a mers cu această propunere, zi de zi, la Primărie, pâna când a primit aprobarea de a-l înfiinţa.

Povestea a început cu trei oameni, iar teatrul de păpuşi nu avea sediu. Aceeaşi ambiţie şi consecvenţă au determinat-o pe prima directoare a teatrului pentru copii din Oradea să strângă în jurul ei zeci de oameni la fel de inimoşi ca şi ea.

Cu deplasarea, cu ce credeţi că au mers? Cu caii, cu căruţa. Şi duceau cultură în toată ţara, meregeau copii ăştia aşa cum erau. Dormeau în cămine culturale. Doi ani de zile. Până când am ajuns la doamna Predescu, ministrul de la Bucureşti. Am făcut pozele mari în câte locuri am mers şi am dat cultură copiilor ţărani. Şi acum îmi vine să plâng când (...) când am văzut în ce hal sunt ei şi în ce hal e teatrul de stat. Şi nimeni nu a ajutat să facem un teatru cum trebuie”, povestește Gabriela Bone.

Supravieţuitoarea de la Auschwitz lăcrimează atunci când îşi aminteşte cât de greu a fost să pună pe roate teatrul de păpuşi din Oradea. A bătut la toate uşile şi le-a deschis pe rând. Inclusiv pe cea a lui Gheorghe Ghoerghiu-Dej:

„M-am dus la santinelă şi i-am spus la o fată foarte draguţă: tu vorbeşti cu santinelul ăsta şi stai de vorbă cu el, numai vorbeşti şi dacă spune că dacă vrei sa te întâlneşti la un cinematograf... dar cum să fac? I-am spus: uite, dragă, vrei să mergem tot cu căruţa sau vrei să mergem şi noi cu maşina? Atuncea trebuie să faci şi tu ceva sacrificiu. Şi a mers şi a stat de vorba cu santinela (...) şi eu am intrat frumos înauntru (...), direct m-am dus. (...) şi am povestit în ce hal lucram noi şi cum lucrează teatrele. Ei lucreaza pentru adulţi, dar noi educăm copii mici. Deci teatrul ăsta de la noi primeşte copii educaţi. Mi-a dat dreptate. (...) Un camion am primit, n-am primit autobuz. Un camion, camionul acela, m-am dus la Cluj și l-am facut autobuz!”.

Gabriela Bone a înfiinţat Teatrul de păpuşi Arcadia din Oradea şi l-a condus vreme de cinci ani. I se spune de atunci „mama păpuşilor".

„Am început șase oameni și am lăsat în urmă 60”, spune Gabriela Bone.

Supraviețuitoarea de la Auschwitz priveşte viaţa ca pe un cadou. A ştiut ce sa facă cu ea şi mai ales a ştiut să dăruiască. Pentru că, atâta timp cât eşti om bun, nu trebuie sa îţi fie frică de nimic.

Totdeauna să fii om bun...şi cei care fac rău şi pe aceia trebuie să îi ierţi şi poţi să îi reeduci dacă găseşti tonul şi cumva simte apropierea sufletească, atunci poţi să îl convingi”, spune Gabriela Bone.

Urmăriţi reportajul în materialul video de mai jos: