Sari la conținut

Gândiri noi, cu bani europeni: Hală de pălării readusă la viaţă şi stână cu panouri fotovoltaice

12 familii de ciobani din Munții Almăjului, judeţul Caraş-Severin, şi-au călcat pe inimă şi au păşit în epoca digitală. După 37 de ani de oierit după vechile tradiţii, Dumitru Dobren a realizat că, fără bani europeni, comunitatea din care face parte o să rămână blocată în timp.

În urmă cu trei ani, electricitatea era doar un vis sus în munte, la stână. Acum, fiecare moment, de la mulsul oilor până la închegarea brânzei, depinde de energia verde primită de la un panou solar.

Iar ciobanii nu mai strigă peste dealuri, folosesc telefoane inteligente. „Având curent, avem încărcător, încărcăm telefonul ciobanului, îl băgăm la încărcat şi apoi sunăm pentru următorul baci”, spune Dumitru Dobren, cioban.

Panourile solare au costat aproximativ 74.000 de lei. Ciobanii, uniţi într-o asociaţie, au depus un proiect pentru dezvoltare rurală. Cu ajutorul APIA, au reuşit să obţină suma de la Uniunea Europeană.

Am primit subvenţia de APIA, fonduri europene, pentru întreţinerea păşunilor şi bunăstarea stânilor. Am cumpărat de la stâni 12 sisteme solare, 12 frigidere”, spune Ion Ungar, coordonatorul proiectului.

Fostă fabrică de pălării, întreprindere socială

La 170 de kilometri distanţă, un oraş şi alte pretenţii. Doi tineri îndrăgostiţi de arhitectura Timişoarei au avut nevoie de bani europeni ca să transforme o hală de producţie în scenă pentru spectacole.

Din 1900, atunci când a început producţia, în fabrica de pălării din Timişoara, prima întreprindere de profil din sud-estul Europei, se făceau pălării din lână şi păr de iepure pentru aristocrația europeană și pentru magnații americani.

Primul proprietar, Filip Lenstein, a angajat specialişti din Austria şi a adus maşinării industriale din Apusul Europei. În 1948, fabrica a fost abandonată. Patru ani mai târziu, comuniştii au recuperat-o, au botezat-o Paltim şi au început producţia beretelor civile şi militare şi a pălăriilor pentru piaţa românească.

După revoluţie, moştenitorii proprietarilor, spun autorităţile locale, nu au fost interesaţi de fabrică, aşa că a fost privatizată. Până în 1995, prin metoda MEBO, o parte din acţiuni a fost preluată de sindicatul muncitorilor.

În 2006, peste 60% din acţiuni au ajuns la SC "Romarta" SA Bucureşti. Anul coincide şi cu ultima pălărie care iese de pe banda de producţie. În 2007, ultimii 140 de angajaţi părăsesc fabrica. Ulterior, societatea este preluată de un fond de investiţii american, care decide să schimbe şi tipul de activitate în "Închirierea şi subînchirierea imobilelor proprii".

Aşa a ajuns în grija celor doi tineri din oraş, Andreea şi Norbert Tako, pe care nu i-au descurajat igrasia, praful sau pereții scorojiţi.

Acum, în vechiul atelier au loc zilnic concerte, prezentări de modă haute couture și workshopuri. Artiștii care vor să repete sau să susțină spectacole o pot face aici fără să plătească chirie.

Spațiul în sine este o sursă de inspirație pentru artiști. Asta pentru că Andreea şi Norbert au reușit să salveze o parte din uneltele originale, folosite la confecționarea pălăriilor. Mai mult, cu ajutorul fondurilor europene, au reuşit să le acorde o mână de ajutor şi persoanelor defavorizate.

Lăcrămioara este unul dintre ei. Are 19 ani și a crescut într-o casă de copii. Acum are un salariu din care se poate întreține. Face prăjituri pe care le vinde celor care trec pragul vechii fabrici.

De 40.000 de euro și patru luni de muncă a fost nevoie pentru ca vechea întreprindere comunistă să devină o întreprindere socială.