Sari la conținut

Alexandru Vişinescu a fost trimis în judecată pentru crime împotriva umanităţii

Parchetul General îl acuză că, în calitate de angajat al fostei Securităţi, a desfăşurat activităţi prin care a îngrădit drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului. Anchetatorii susţin că în perioada 1956-1963, când a condus Penitenciarul Râmnicu Sărat, i-a supus pe detinuţii politici la rele tratamente, bătăi şi alte violenţe, i-a lipsit de hrană, medicamente şi asistenţă medicală.

În total 12 deţinuţi s-au stins în celulele de la Râmnicu Sărat. Printre cei care au fost torturaţi din ordinul său se numără Corneliu Coposu şi Ion Diaconescu, iar Ion Mihalache şi-a găsit sfârşitul într-o celulă a închisorii.

Principalele categorii de deţinuţi aflate în penitenciar, aşa cum reiese dintr-o notă a inculpatului adresată Consiliului Securităţii Statului din anul 1967, erau: foşti conducători în guvernele burghezo-moşiereşti şi în conducerile P.N.Ţ. şi P.N.L.; foşti conducători ai diverselor organizaţii subversive; foste cadre de conducere după 23 August 1944; foste cadre M.A.I. după 23 August 1944; foşti conducători ai diverselor secte religioase; alte cazuri mai izolate.

Condiţiile de viaţă din Penitenciarul Râmnicu Sărat, aşa cum reies din documente şi au fost descrise şi de foştii deţinuţi, au creat premisele apariţiei unor afecţiuni deosebit de grave, soldate în câteva cazuri cu decesul, probând natura abuzivă şi tratamentul neglijent aplicat de comandantul închisorii, lt. col. (r) Vişinescu Alexandru.

Regimul impus nu asigura sub nicio formă condiţiile minime de supravieţuire pe termen lung, având în vedere că de cele mai multe ori sentinţele se întindeau pe o perioadă care depăşea 10 ani. Decesul deţinuţilor survenea, astfel, în urma unui proces lent, dar eficace, prin care aceştia erau torturaţi fizic şi psihic.

Până în prezent, din documentele studiate a fost identificat un număr de 138 de deţinuţi care au trecut prin Penitenciarul Râmnicu Sărat în timpul mandatului lui Vişinescu Alexandru.

De menţionat este şi faptul că regulamentele în materia condiţiilor de detenţie ce erau în vigoare în acea perioadă alcătuiau doar premisele organizării regimului de exterminare în penitenciare şi colonii de muncă, sau îl îmbrăcau într-o formă oficială, în timp ce măsurile concrete luate pentru anihilarea deţinuţilor politici erau lăsate în grija comandanţilor de penitenciare şi doar amendate prin ordine şi recomandări neoficiale venite pe linie de partid.

Practic, organizarea şi funcţionarea regimului de exterminare, neputând fi reglementate prin acte oficiale, depindeau de eficacitatea şi inventivitatea comandanţilor de penitenciare, dar şi de obedienţa acestora şi fidelitatea arătată faţă de partid.

Repartizarea la conducerea penitenciarelor se făcea şi prin raportare la calitatea deţinuţilor politici şi interesul Partidului pentru eliminarea lor rapidă. Se remarcă faptul că în cadrul Penitenciarului Râmnicu Sărat erau încarcerate preponderent personalităţi ale vieţii politice, lideri ai partidelor istorice, fapt ce a determinat necesitatea numirii unui comandant de penitenciar experimentat în reeducare şi de încredere. Aşa se explică duritatea extremă a comandantului Alexandru Vişinescu şi rezultatele tulburătoare obţinute în procesul de exterminare pus la punct de acesta.

Dosarul a fost înaintat, spre competentă soluţionare, Curţii de Apel Bucureşti.