REPORTAJ. „Muncim și 13 ore pe zi pentru 1.500 de lei pe lună”. Cum trăiesc în România livratorii asiatici care-ți aduc mâncarea la ușă

Li se spune livratori. Umblă pe scutere sau pe biciclete și poartă în spate rucsaci mari, cubici, colorați în galben, roșu sau verde. E o meserie relativ nouă pe piața muncii din București. Și e ocupată, într-o mare parte, de asiatici sau africani aduși pe malurile Dâmboviței pentru a-ți livra șaorma sau hamburgerul la ușă.

Dacă ești dintre aceia care comandă pentru acasă mâncare gătită de tip fast-food, atunci e aproape imposibil să nu te fi întâlnit cu unul dintre ei. De nu, atunci îi poți vedea în preajma mall-urilor bucureștene, acolo unde marile companii de fast-food au bucătării. Și de unde, ca albinele, livratorii preiau comenzile. Amila, Maduwantha, Kelum, Chanaka sunt patru singalezi pe care i-am întâlnit la umbra unui mall din București. Își trăgeau sufletul, căci afară erau de 39 de grade, iar ei munceau deja de ore multe în ziua aia. Ca de altfel, în cam toate zilele de prin iarnă încoace. 

Munca lor, pe care mi-o descriu într-o conversație la care se tot alăturau și alții pe măsură ce trecea timpul, îmi aduce aminte de sclavie. Legal vorbind, nu e vorbă de sclavie, desigur. Suntem totuși în anul 2023, într-o țară membră a Uniunii Europene și a tuturor celorlalte foruri europene și internaționale, cu excepția Spațiului Schengen. Suntem, de asemenea, la 167 de ani distanță de la gestul lui Barbu Știrbei de a desființa robia în Țara Românească. Și totuși. Istoric și filosofic, sclavia face vorbire despre negarea egalității dintre oameni, sclavii fiind considerați o specie aparte și inferioară care lucrează pentru un stăpân, fără remunerație, și nu dispun de niciun drept asupra propriei persoane. 

“Am un target pe zi, care de obicei se face în 11, 12 sau 13 ore”

Să-l ascultăm pe robul lui Dumnezeu Amila, 43 de ani, tată a trei copii lăsați cu nevasta în Sri Lanka: “Suntem de cinci luni în România. Muncim mai bine de 11 ore pe zi, uneori 13 ore. Am un target pe zi, care de obicei se face în 11, 12 sau 13 ore. Înțelegerea noastră era pentru opt ore, dar mereu sunt peste 8 ore. Contractorul ne-a promis 2500 lei pe lună, dar niciodată nu am primit mai mult de 1800 lei”.

Amila - ca de altfel toți livratorii din Sri Lanka, Nigeria sau Bangladesh pe care i-am abordat în ultimele zile - nu vorbește aproape deloc românește. A învățat doar cele câteva cuvinte care îi sunt de folos în preluarea și predarea comenzilor cu mâncare. Limba de comunicare este engleza. Cu accent asiatic. Sau african. În limba engleză se plâng ei patronului sau, caz fericit, jurnalistului pe care l-au întâlnit în preajma mall-ului și care era curios despre munca lor în România. 

“This is no good money. Nu avem nicio opțiune, nicio soluție pentru că șeful ne poate anula oricând contractul și pierdem viza de muncă. Suntem neajutorați și nu putem face nimic. Pe perioada verii am putea să ne descurcăm, dar ce facem când vine iarna? Suntem speriați și nu știm ce să facem. Nu avem deloc timp de relaxare sau pentru noi. Dacă nu ne facem targetul, nu primim salariile. În fiecare zi muncim, să ne putem ajuta familiile”, spune Amila. 

Maduwantha e cel mai tânăr dintre ei, 28 de ani. N-are nevastă, iar ceilalți zic despre el că e rooster (cocoș). Poate și pentru că, dintre toți, el a primit cele mai multe amenzi. Povestește Maduwantha: “Șeful meu îmi dă 100 de lei pe lună pentru mâncare. Dar orice mici stricăciuni la scuter ni le oprește din salariu. Uite, o mică zgârietură ca asta (îmi arată zgârietura - nr) îmi oprește din salariu 250 lei. Mi s-a spart roata luna trecută, mi-a oprit 250 lei. Dar roțile nu sunt problema mea, ele sunt consumabile, ăsta e jobul meu, să le folosesc, să merg cu ele. Fac mai mult de 100-120 km pe zi în București”. 

Maduwantha locuiește cu alți 16 compatrioți într-un fel de locuință care aduce mai degrabă a penitenciar, câte doi în cameră. E o singură baie pentru toți 17. Le ia cam 3 ore în fiecare dimineață să treacă toți pe la baie. Tehnic vorbind, patronul le-a dat de toate. Le-a dat casă. Chiar dacă e o singură baie pentru 17 oameni. Le dă bani de masă. Chiar dacă 100 de lei pe lună. Le dă scutere. Chiar dacă le ia 250 de lei pe o zgârietură. 

“Am cheltuit 5000 de dolari pe documente ca să pot ajunge aici să muncesc”

Marea problemă a tuturor celor cu care am stat de vorbă e că salariile nu sunt cele pentru care au semnat când au plecat din țara lor. S-au împrumutat la bănci să poate veni în România. În jur de 5000 de dolari fiecare. Și-au făcut calculul că în circa un an pot returna banii către bancă. Explică Chanaka, 35 de ani, din Sri Lanka:  “Am cheltuit 5000 de dolari pe documente ca să pot ajunge aici să muncesc. Am făcut calculele și într-un an ar fi trebuit să câștig să pot da banii înapoi. Dar nu câștig cât mi s-a promis. Așa că, să pot returna datoria, am nevoie de 3 ani de muncă, nu de un an”. 

Amila își face curaj și mă întreabă dacă nu știu pe cineva care să-i dea de muncă. Insistă că e muncitor, că duce mult. “Am vrea să încercăm să muncim altceva ca să câștigăm mai mult. Pentru că noi putem munci din greu. Am făcut credit în țara noastră ca să putem veni aici să muncim”, îmi spune Amila. 

I-am întrebat pe toți cum li se pare România. Nimeni dintre ei nu-mi vorbește despre locuri. Ci despre oameni. “Majoritatea românilor sunt foarte ok, oamenii sunt foarte decenți, foarte inteligenți și îți sar în ajutor. Am simțit mereu asta la clienții noștri. Când nu găsim adresa, vin către noi și 500 m. Sunt săritori. Nu știu de ce șefii noștri sunt altfel”, povestește Chanaka. 

“Șeful nostru e foarte zgârcit cu noi”

Nooralam este un tânăr în vârstă de 27 de ani, din Bangladesh, care a venit în urmă cu 10 luni la București pentru a munci. A ajuns pe finalul anului trecut, erau sub zero grade la București, iar clima i s-a părut foarte ciudată. Engleza lui are un puternic accent asiatic, dar ne înțelegem: “Lucrez 8-9 ore pe zi zilnic, mai puțin vinerea. Locuiesc undeva pe Calea Giulești, casa și masa e plătită de șef. Dar salariul meu e foarte mic, 1500 lei. Deși contractul meu era de 2500 lei. E foarte zgârcit cu mine, nu știu de ce. Foarte greu reușesc să pun niște bani deoparte pentru acasă. Eu am venit pentru un contract pe un an de zile, deci după un an sper să primesc documentul de eliberare de contract și sper să găsesc un alt loc de muncă. Asta ține și de autoritățile din România. Am venit aici împreună cu alți șapte oameni, toți avem aceeași problemă. Șeful nostru e foarte zgârcit cu noi”. 

Nooralam are nevastă și un copil mic în Bangladesh, iar din venitul lui de 1500 de lei pe lună reușește să trimită acasă cam 1000 de lei pe lună. “E foarte puțin…”, spune el. Nooralam și-a încercat norocul înainte și în alte țări. “Nivelul de aplicare al legii în Români nu e foarte ridicat. Am lucrat înainte și în Arabia Saudită, și în Singapore. Acolo legea e foarte strictă. Mulți dintre cei care lucreaz aici pleacă să lucreze în alte țări din cauza acestei probleme. Ei vin aici, nu primesc ce li s-a promis și pleacă în Italia sau Franța din cauza asta”. Ne-a rugat să nu publicăm o poză cu el, “să nu mă vadă șeful”.

“Sunt enorm de mulți oameni din Africa care lucrează aici”

Pe Wiliams Onah, din Nigeria, în vârstă de doar 20 de ani, l-am întâlnit în fața unui mall din sectorul 6. Își parca bicicleta și aștepta pe telefon o comandă nouă. A fost imediat de acord să ne povestească experiența lui din România, ba chiar să-i facem și câteva fotografii.  

“Inițial, am fost în Ucraina pentru a studia Medicina, apoi a venit războiul. M-am întors în Nigeria, dar pentru că acolo este foarte greu să găsești un loc la universitate și pentru că acolo nu prea poți să faci mare lucru, am avut noroc să întâlnesc niște prieteni care veniseră deja în România. Așa am ajuns să vin și eu, n-a fost greu să pregătesc documentele și nici să găsesc un loc pentru mine la Universitatea din Craiova, la Medicină. În București sunt din iulie, adică de mai bine de o lună. Aici sunt plătit relativ decent, lucrez doar 5-6 ore pe zi, pentru că am de asemenea practica pentru medicină. Le fac în paralel. Am prieteni aici din Nigeria, atât la universitate în Craiova, cât și aici în București. Am prieteni de peste tot din Africa, am prieteni din Etiopia, Uganda, dar și și alte țări. Sunt studenți unii dintre ei, dar sunt enorm de mulți oameni din Africa care lucrează aici, la Glovo”. 

La fel cu ceilalți, Wiliams Onah e surprins de bunătatea românilor. “Oamenii sunt minunați. Mi-a depășit așteptările, să fiu sincer, ce am întâlnit aici e chiar senzațional. Oamenii sunt foarte drăguți și sunt foarte deschiși cu străinii. M-am întâlnit de multe ori de căldura oamenilor de aici. Oamenii sunt calzi, frumoși, prietenoși. Sistemul este cu adevărat plăcut în comparație cu ce am lăsat acasă, în Nigeria”. L-am întrebat dacă și-a făcut o prietenă aici, în România, și a reacționat ca și când ar fi roșit. “Îmi doresc foarte tare să termin medicina aici și să pot lucra, în toată această perioadă, în sistemul medical românesc. Mi-aș dori să pot fi doctor în România, dar noi ca rezidenți avem această problemă, și anume nu ești plătit ca rezident dacă ești străin. Deci va fi dificil. Trebuie să plătești pentru programul de rezidență, deci este destul de dificil dacă nu ai bani. Nu știu ce va fi, vom vedea”. Între timp, tânărul nigerian visează la vacanța de iarnă. “Când vreau să mă relaxez mă duc în parc, dar și în centrul vechi. Aici, în București, sunt multe parcuri. Am fost și la Therme și pentru la iarnă un prieten m-a invitat acasă la el în Vulcan, Hunedoara, unde am înțeles că e și un loc de ski. N-am schiat niciodată, e un început pentru toate”. 

Murad, 24 de ani, din Bangladesh, e și el student, iar pe perioada verii a ales să fie livrator. A venit anul trecut în septembrie și a fost înscris la universitatea din Pitești, dar anul acesta a fost admis la ASE în București. Va studia managementul turismului. “Am ajuns în România pentru că aici sunt prețuri accesibile pentru noi, ca asiatici, de a studia. O să termin facultatea, apoi masterul și după aceea vreau să mă întorc în țara mea. La noi, sectorului turismului se dezvoltă foarte repede și e mare nevoie de oameni pregătiți și educați”, spune Murad. Pentru el, “în general, lucrurile sunt foarte bune aici. Mai puțin vara, când este foarte cald aici, comparativ cu țara noastră, care nu este o țară unde să existe iarnă. Dar vara e mai cald aici decât la noi”. 

Murad a ales munca part-time de livrator pentru a-și permite să închirieze un apartament mai decent, unde să nu stea cu prea mulți oameni într-o garsonieră. 

Salariul minim în România e de 1898 lei net

Potrivit legislației din România, salariul minim garantat este de 3000 de lei brut. Net, asta înseamnă circa 1900 de lei. Surse guvernamentale vorbesc despre posibilitatea creșterii salariului minim de la 1 septembrie la o valoare de 3300 lei brut, adică circa 2000 de lei net. 

Cererea de muncă pe piața livratorilor din București e uriașă. Oriunde deschizi un website cu anunțuri de angajare găsești o mare nevoie de joburi, dar și multe firme partenere Glovo / BoldFood, Tazz sau Fan Delivery. Cităm dintr-un astfel de anunț: “Salariu între 2000 - 8000 de lei lunar. Plus bonusuri de performanță. Program flexibil - lucrezi când vrei și cât vrei. Plata se face săptămânal. Contract de muncă. Job relaxant, câștigi bani în timp ce străbați orașul. Bonusuri suplimentare pentru curieri (tombole, bonus de recomandare). Evenimente Ocazionale. Zone preferentiale pentru livrări. Concursuri cu premii în bani. Vehicule electrice de închiriat, ce te vor scuti de plata carburantului (masini electrice, scutere electrice, trotinete electrice, biciclete electrice, cvadriciclu electric(tuc-tuc)). Biciclete normale. Echipament gratuite. Comision scăzut. Plata cash sau transfer bancar. Training profesional. Angajare instant. Ajutor la livrări. Condiții de angajare: - ai peste 16 ani; - ai un smartphone pentru preluarea comenzilor”. 

Câți extracomunitari lucrează astăzi  în România 

De la Inspectoratul General pentru Imigrări aflăm că în anul 2022, în România au fost înregistrate 138.350 de cereri pentru eliberarea avizului de angajare (cu 132,2% mai multe decât în anul 2021). Din numărul total de cereri înregistrate, la care s-au adăugat și cererile de la finalul anului 2021 rămase în curs de soluționare, au fost eliberate, în total, 108.930 avize de angajare, cu 118,1% mai multe decât în anul 2021. De asemenea, la data de 13 decembrie 2022 a fost epuizat contingentul privind avizele de angajare pentru lucrătorii străini nou-admiși pe piața forței de muncă pentru anul trecut, aprobat prin Hotărâre de Guvern. În ceea ce privește șederea străinilor pe teritoriul României, la sfârșitul anului trecut, în evidențele Inspectoratului General pentru Imigrări se aflau 171.812 cetățeni străini cu drept de ședere valabil. Dintre aceștia 66,4% proveneau din state terțe, 31,9% erau din statele membre UE și SEE în timp ce 1,7 % erau din Regatul Unit.