Aura Socol, analiză: Trecerea la euro, o ecuație despre oameni, nu cifre și voturi

Profesorul universitar Aura Socol avertizează într-o analiză prezentată pe pagina sa de internet că trecerea la euro e un proces „despre oameni, nu cifre sau voturi”. „Dimensiunea economică contează enorm în această ecuaţie”, spune ea. Miercuri premierul Viorica Dăncilă a anunțat că Guvernul își propune ca România să adopte euro în 2024. Am fi poate țara care are cel mai mic PIB pe locuitor, comparativ cu media UE a acestui indicator iar aceasta ar putea fi o problemă la momentul aderării. Este România pregătită? La ce trebuie să fim atenți? Scrisă acum un an, analiza Aurei Socol este obiectivă, departe de dispute politice și este încă de actualitate.

Redăm analiza Aurei Socol. Intertitlurile ne aparțin:

”Scriu de ani buni despre zona euro şi mai ales despre ceea ce înseamnă pentru România aderarea la această zonă. Nu de puţine ori am scris că România are nevoie să-şi definească un traseu, un Plan de trecere la euro în mod oficial, aşa cum toate celelalte state est europene au făcut (majoritatea imediat după intrarea în UE). La 11 ani de la intrarea în UE, Guvernul României a înfiinţat prin Ordonanţa de Urgenţă o Comisie Naţională de trecere la euro. Comisie care îşi propune să adopte un Plan de trecere la euro pentru care să existe consens naţional. Asta înseamnă că indiferent cine este la butoane, România ştie ce are de făcut cu privire la drumul său către euro.

Întrebarea este cum, nu când

În România mult timp s-a vorbit despre dacă ar trebui sau nu să intrăm în zona euro şi în mod special când. Tratatul de funcţionare a UE (TFUE) este cel care prevede obligația României ca stat membru de a face toate demersurile pentru a trece la etapa superioară de integrare – intrarea în zona euro. În fapt, TFUE prevede că toate statele membre (cu excepţia celor cu derogare permanentă, cum a avut Marea Britanie, de exemplu) să facă acest pas, mai devreme sau mai târziu, după o perioadă mai mult sau mai puţin extinsă. În momentul de faţă, România are statut de stat membru cu derogare temporară. Plecând de la această realitate, România nu ar trebui să se mai întrebe dacă ar trebui să trecem la euro sau nu, nici măcar când nu ar trebui să ne preocupe atât de mult în momentul de faţă. Întrebarea corectă – la care Comisia Naţională de trecere la euro ar trebui să răspundă în final – este cum ar trebui să facem asta, în ce condiţii, astfel încât România să obţină beneficii nete. Pentru ca, dincolo de obligaţie, până la urmă România ar trebui să-şi dorească să intre în zona euro pentru avantajele pe care le va avea odată admisă.

Ce avantaje am avea

În opinia mea, România va avea o serie de avantaje certe odată cu aderarea la euro, însă acestea vor putea fi obţinute în anumite condiţii:

1. Convergentă nominală sustenabila, durabilă

În ultimii ani, România a reuşit să îndeplinească – cu mici excepţii – criteriile oficiale de intrare în zona euro (Tratatul de la Maastricht). Într-un context în care multe dintre statele din interiorul zonei euro nu au reuşit să mai îndeplinească criteriile nominale – cel puţin nu pe toate, într-un context internaţional dificil din punct de vedere economic, se poate spune că în România procesul de convergenţă nominală a fost unul durabil. Adevăratul test al sustenabilităţii convergenţei nominale va fi dat însă în momentul în care România va intra în Mecanismul Ratelor de Schimb ÎI (MRSII, en. ERMII). ERMII este o perioadă de minim 2 ani în care România va trebui să stea înainte de a intra în zona euro, un fel de anticameră a acesteia. În această perioadă, România va avea un curs de schimb fix (cu o marjă de fluctuaţie de +/-15%) al leului fata de euro, curs fixat la o anumită paritate bine gândită şi negociată cu instituţiile europene (BCE, Comisia Europeană). În esenţă, în această perioadă, România va trebui să demonstreze că se poate descurca şi fără instrumentul curs de schimb, pe care-l pierde odată ce va intra în zona euro.

Dacă în această perioadă nu vom reuşi să menţinem în continuare îndeplinite criteriile de convergenţă nominală (este suficient unul singur să nu mai fie îndeplinit), începând din acel moment, perioada de şedere în ERMII se extinde automat cu încă 2 ani. Au existat state care au stat în ERMII 9, respectiv 11 ani. Unele dintre aceste state au avut şi consiliu monetar, ceea ce înseamnă că, teoretic, ar fi trebuit să aibă un avantaj, întrucât aveau deja experienţa unui regim de curs de schimb fix. De aceea consider că momentul pe care-l vom alege pentru intrarea în ERMII este cel puţin la fel de important ca cel ales pentru intrarea în zona euro, deoarece în acest mecanism intră cine doreşte (evident, în anumite condiţii), dar iese cine reuşeşte. În plus, procesul este ireversibil. Adică, nu te hotărăşti să intri în ERMII, demarezi negocierile, ţi se dă undă verde, după care vezi că nu reuşeşti şi vrei să te întorci. Nu se poate. Va trebui să rămânem în ERMII până când vom reuşi să îndeplinim condiţiile şi să fim admişi în zona euro.

2. Convergența reală sustenabilă

În România, poate spre deosebire de toate celelalte state est europene, există viziuni foarte diferite cu privire la cum ar trebui să arate drumul optim către zona euro, mai exact cu privire la necesitatea/nevoia de convergență reală (recuperarea decalajelor de dezvoltare) înainte de intrarea în Zona Euro. Adică, în România discuţia se poartă în termenii următori: atât timp cât îndeplinim criteriile de convergenţă nominală, de ce nu intrăm? ce mai aşteptăm? Jumătate din răspunsul la această dilemă cred că l-am dat deja. Dacă economia nu este suficient de pregătită, rămâi blocat în ERMII. Jumătatea cealalata de răspuns am s-o dau invocând evidenţele empirice post criză. Aceste evidenţe au arătat că diferenţele de dezvoltare dintre statele care formează o uniune monetare contează mai mult decât vrem noi să acceptăm. Criza recentă a arătat la ce riscuri au fost expuse acele state (Spania, Portugalia, etc) care au intrat în zona euro cu diferenţe de dezvoltare vis a vis de statele nucleu (Germania, Belgia, Olanda), diferenţe mult mai mici faţă de cele pe care le are România faţă de zona euro în momentul de faţă.

Ultimele date disponibile arată că România avea în 2016 un nivel al PIB ului pe locuitor destul de redus, respectiv 58% din media UE28 la paritatea puterii de cumpărare. Este destul de redus atât faţă de statele dezvoltate din zona euro, cât şi faţă de alte state est europene, precum Cehia (88%), dar şi faţă de nivelul PIB pe locuitor la care alte state au intrat în zona euro după 2007 (94% în cazul Ciprului, țările Baltice au avut o medie în jur de 70%, iar celelalte țări (Slovenia, Malta, Slovacia, etc.) o medie de 83%). Există explicaţii pentru nivelul încă redus al PIB ului pe locuitor al României. Una dintre ele se referă la punctul de plecare, condiţiile iniţiale. De exemplu, în anul 2000, Cehia avea deja un nivel al PIB ului pe locuitor de 72%, în vreme ce România pleca de la numai 26%.

Semnificativ este că România a avut, după intrarea în UE, unul dintre cele mai rapide procese de convergenţă. În 10 ani s-au recuperat din decalaj circa 20 puncte procentuale, faţă de Bulgaria care a reuşit să recupereze în aceeaşi perioadă doar 7 pp, Cehia 5pp, sau Ungaria 6pp; distanţa României faţă de ţările din afara zonei euro s-a redus semnificativ. Plecând de la aceste date se poate spune că România are capacitatea de a recupera decalajele de dezvoltare, inclusiv în ceea ce priveşte rata de creştere a PIB ului potenţial. Conform Prognozei de toamana a Comisiei Europene, România avea în 2016 a treia dinamică a PIB potenţial din UE (3.5%) după Malta şi Irlanda. Dinamica era în 2016 de aproape 3 ori mai mare decât media UE. Estimările arată că, dacă România ar reuşi să crească în continuare în medie în acelaşi ritm şi de natura sustenabila, ar reuşi în 2022 să ajungă la un nivel al PIB ului pe locuitor la PPC de 70% din media UE28, iar în 2024 la 75%, ceea ce poate fi considerat un nivel acceptabil al convergenţe reale în vederea trecerii la euro.

Convergentă reală înseamnă însă mai mult decât indicatorul PIB/loc. Iar asta este poate una dintre cele mai importante lecţii ale crizei. De exemplu, România nu va putea vorbi de o integrare avantajoasă în zona euro atât timp cât convergena preţurilor nu va fi însoţită şi de convergenţă salariilor. Analiza convergenţei preţurilor arată că în România aceasta este la aproape jumătate din media UE28 – nivel asemănător cu cel al celorlalte state est europene. Dacă ne uităm însă la convergenţa salariilor, vom vedea că în România – potrivit ultimelor date statistice existenţe – nivelul acesteia este la cca un sfert din media UE28, aproape jumătate din dinamica înregistrată de Cehia şi sub nivelul Poloniei sau Ungariei. Desigur, nivelul salariilor nu va putea creşte de natura sustenabila în lipsa competitivităţii. Iar la acest capitol, România are încă destul de recuperat. Potrivit ultimelor date statistice, România şi Bulgaria se află la cea mai mare distanţă faţă de Germania – considerată standard de referinţă din punct de vedere al competitivităţii.

Convergentă regională este o componentă importantă a convergenţei reale. Şi aici România are încă un punct de vulnerabilitate. În ultimii ani, indicele disparităţii regionale s-a redus foarte puţin. Raportul dintre cea mai puţin dezvoltată regiune, Nord-Est, şi cea mai dezvoltată, Bucuresti-Ilfov, a fost de 24% în anul 2008 şi de 25,5% în anul 2016.

3. Convergentă OCA (optimum currency areas)

Convergentă OCA se referă la cât de compatibile sunt sau nu economiile ce fac parte dintr-o uniune monetară. De ce e nevoie ca aceste economii să fie compatibile? În zona euro majoritatea politicilor economice sunt comune (mai puţin politica fiscală, cel puţin deocamdată). De exemplu, politica monetară unică a Băncii Centrale Europene nu se va adresa particularităţilor/specificului fiecărei economii în parte, ci unori structuri presupuse a fi deja similare. Un exemplu de convergenţă OCA este convergenţa structurală. Estimările arată că toate statele est europene au încă o structură a economiei destul de diferită faţă de cea a zonei euro. În ultima perioadă, în România s-au făcut în acest sens progrese semnificative: ponderea agriculturii în PIB de 4,1% în anul 2016 este comparabilă cu cea din zona euro; ponderea industriei în PIB de 24,1% în anul 2016 este chiar mai ridicată decât media zonei euro, ponderea serviciilor în PIB a ajuns la 55,4%, etc.

Ciclurile de afaceri, nesincronizate

Din punct de vedere al sincronizării ciclurilor de afaceri – un alt exemplu de convergenţă OCA, estimările rezultate pe bază mai multor metodologii diferite indică acelaşi lucru – în perioada analizată (2000- prezent), România a avut un nivel destul de redus de sincronizare al ciclurilor de afaceri cu cel al zonei euro. Acest lucru înseamnă că România ar avea mult mai multe de pierdut decât de câştigat dacă ar lua decizia să intre în zona euro în momentul de faţă, deci nepregătită.

În concluzie, România ar putea avea o serie largă de avantaje certe odată cu intrarea în zona euro – stabilitate macroeconomică, reducerea costurilor de finanţare/ costului capitalului, creșterea investițiilor străine directe, creşterea exporturilor, importul de credibilitate a Băncii Centrale Europene, reducerea costurilor de tranzacționare, eliminarea riscului ratei de schimb, poziţie internaţională mai avantajoasă, accesul la o piaţă financiară mai largă şi mai transparentă, etc. Toate aceste avantaje însă vor putea fi şi resimţite de cetăţeni, dacă vor fi fost îndeplinite anumite condiţii: un proces de convergenţă nominală sustenabil, durabil, de natura permanentă şi nu temporară, o masă critică de convergenţă reală ex ante şi o economie cât mai compatibilă cu cea a zonei euro.

România nu va mai avea arma politicii monetare

Principalul cost al trecerii la euro se referă la pierderea independenţei politicii monetare naţionale – tocmai de aceea e nevoie de o economie pregătită, de instrumente alternative, pentru a nu resimţi pierderea acestor instrumente. Nici incertitudinile privind evoluţiile din zona euro nu sunt de ignorat, ne interesează direct dacă şi mai ales cum va fi reformat proiectul european.

Decizia de trecere la euro va fi în cele din urmă una de natură politică. Dacă vrem însă avantaje cât mai mari şi costuri cât mai mici, trebuie să înţelegem că dimensiunea economică contează enorm în această ecuaţie, care să nu uităm că este despre oameni, nu despre cifre sau voturi”.