Sari la conținut
News Alert

INTERVIU. Nicholas Kralev, expert în diplomaţia secolului 21: Să ne gândim la diplomaţie doar când izbucneşte un război este o problemă

Cristina Cileacu: Aţi călătorit în jurul lumii cu patru dintre secretarii de stat americani, Hillary Clinton, Condoleeza Rice, Colin Powell şi Madeleine Albright. Din experienţa dvs şi din ceea ce aţi văzut, ce a fost bun şi ce a fost mai puţin bun în munca lor?

Nicholas Kralev: Pentru un jurnalist este o oportunitate pe care puţini o au. Să călătoreşti cu secretarii de stat ai SUA în acelaşi avion şi să poţi discuta cu ei despre politică, evenimente şi tot ceea ce fac ei în munca lor, neoficial, este un lucru extrem de valoros pentru orice jurnalist. Tendinţa mea este să privesc din alt unghi toate acestea, pentru că, repet, este o şansă rară să ajungi acolo, mai ales pentru cineva care nu a visat niciodată că el, sau eu în cazul de faţă, aş avea posibilitatea să fac acest lucru, mai ales dacă ne gândim la faptul că am crescut în Bulgaria. Îmi amintesc că l-am văzut pe George Schultz când era el secretar de stat în anii 80, cum cobora scările avionului, şi nici nu visam că un astfel de lucru era ceva realizabil. Deci, să fii în avion şi să călătoreşti în toată lumea cu şeful diplomaţiei SUA este pur şi simplu un fapt nepreţuit şi nu cred că m-am gândit vreodată la vreun aspect negativ al acestui lucru. Pentru că, pentru un jurnalist care iubeşte diplomaţia şi politica externă şi vrea să înţeleagă ce vrea exact să facă SUA în toată lumea, oportunitatea este nepreţuită.

Cristina Cileacu: Cel mai dur război al lumii de astăzi este împotriva terorismului. Puteţi să îmi spuneţi cum poate fi diplomaţia utilă în acest caz, pentru că regula este să nu negociezi cu teroriştii?

Nicholas Kralev: În general, pentru că am vizitat 96 de ţări şi am văzut cum se practică diplomaţia, nu doar cea americană, dar şi cea a altor ţări, am întâlnit foarte mulţi diplomaţi, miniştri de externe, prim-miniştri, şefi de stat şi de guverne, tind să cred că la nivel global, diplomaţia de astăzi nu este foarte eficientă. Cred că este aşa pentru că este lipsită de inovaţie, de antreprenoriat şi de imaginaţie. Eu explic acest lucru printr-o lipsă de înţelegere deplină a ceea ce diplomaţia ar trebui să fie în secolul 21. Cele mai multe ţări şi guverne se gândesc la diplomaţie în felul în care era secolul trecut. Şi este alt timp şi o lume foarte diferită. Terorismul este doar un aspect al realităţilor de astăzi. Dar aveţi dreptate, este una dintre problemele majore ale lumii. Iar politica multor ţări, mai ales din vest, este să nu negocieze cu teroriştii. După cum vedem acum, chiar şi la întâlnirea din Viena despre situaţia din Siria, iranienii erau acolo şi administraţia Obama a fost de acord să invite reprezentanţi ai Iranului. Iranul este considerat de SUA un stat care susţine terorismul. Dar lucrurile se schimbă, trebuie să fii adaptabil. Şi nu spun că diplomaţii americani ar trebui să se aşeze la aceeaşi masă cu ISIS sau Al-Qaida sau cu oricine altcineva, dar în mod clar trebuie să fie căi prin care, chiar dacă nu se participă la negocieri deschise sau fără se existe angajamente diplomatice făcute cu teroriştii, trebuie să fii capabil să influenţezi ceea ce fac. Pentru mine diplomaţia înseamnă influenţă. Este un cuvânt care descrie diplomaţia: influenţă. Şi sunt metode, prin alţii, părţi terţe sau la mâna a patra, să încerci măcar să te asiguri că ISIS nu ucide sute de oameni săptămâna asta. Dar, diplomaţia nu este întotdeauna despre lucruri pe care noi, publicul sau media le vedem. Uneori diplomaţia se face în spatele uşilor închise. Se întâmplă prin canale neoficiale. Aşa că sper, nu ştiu acest lucru, deci nu încerc să fac o ştire aici sau să am păreri nefondate, dar sper că se fac eforturi, indiferent că sunt ale SUA sau ale altor puteri mondiale, să se folosească instrumente diferite, pentru că, " cutia cu unelte" a diplomaţiei este una mare, dacă cineva chiar ştie cum să folosească aceste "unelte". Sper deci că sunt eforturi pentru a face tot ce se poate, în limitele prudenţei şi legalităţii, chiar dacă asta înseamnă să îi împiedicăm să facă ce nu vrem noi să facă, fără să negociem cu ei.

Cristina Cileacu: Din experienţa dvs., pentru că ştiţi foarte mulţi diplomaţi şi aţi călătorit mult prin toată lumea, sunt în acest moment diplomaţi atât de buni care să vină cu soluţii inovative aşa cum aţi spus?

Nicholas Kralev: Cred că oricând sunt diplomaţi care pot veni cu soluţii pentru astfel de probleme aparent greu de rezolvat. Pentru mine, faptul că am studiat diplomaţia mai mult de zece ani, şi că sunt în mod deosebit apropiat de diplomaţia americană, ca instituţii, indiferent că este vorba despre ministere de externe sau de Departamentul de Stat din SUA, facilităţile pe care le au, indiferent că este vorba despre SUA sau alte ţări, dacă este o academie diplomatică sau o institut sau oricum s-ar numi, văd că aceasta este o problemă globală. Guvernele se chinuie să îşi dea seama cum să îşi pregătească diplomaţii. Şi asta ne duce la ceea ce vorbeam mai devreme, ce este diplomaţia, ce ar trebui ea să fie în secolul 21? Dacă o să căutaţi definiţia diplomaţiei în dicţionar, în oricare, poate vor fi diferenţe în funcţie de ediţia în care vă uitaţi, dar va spune, cel mai probabil, că diplomaţia înseamnă managementul afacerilor unei ţări în alte state. Noi credeam că doar reprezentarea era suficient, că dacă avem o ambasadă, fluturăm steagul şi mergem la evenimente, este suficient. În acest secol, dacă vrei să fii influent, dacă vrei să influenţezi cumva comportamentul şi deciziile unei alte ţări sau ale unui alt guvern, aceste lucruri nu mai sunt suficiente. Reprezentarea, faptul că eşti acolo şi fluturi steagul nu mai este suficient. Ai nevoie să ştii cum să depăşeşti o situaţie, cum să lucrezi în culturi străine, cum să le vorbeşti limba, trebuie să cunoşti mentalităţile, istoria, cultura, trebuie să ştii cum să faci lucrurile să se întâmple pe teritoriul acestor ţări. Dacă un guvern străin este pe cale să propună o lege în Parlamentul acelei ţări, despre care tu crezi că încalcă drepturile omului, ar trebui să găseşti o cale să o opreşti. În Uganda, în ultimii ani, când au avut această lege anti-homosexuali, care incrimina homosexualii, în mod evident SUA şi alte ţări, mai ales din vest, au crezut că acea lege încalcă drepturile omului. Aşa că au încercat să facă ceva pentru a se asigura că o astfel de lege nu trece de parlament sau că dacă trece să o întoarcă cu ajutorul unei chestiuni tehnice. Dar au făcut-o. Nu poţi să te duci la întâlniri, să le spui ce să facă şi să o facă. Nu. Nu se va întâmpla. Chiar şi în secolul 21, unul dintre lucrurile pe care diplomaţia americană încearcă să le facă, ceva despre care vorbeşte şi Hillary Clinton în cartea mea, în secolul 21 cu social media şi comunicarea instant, cu călătoriile rapide, chiar şi în ţări care nu sunt democraţii, uneori opinia publică face diferenţa. Vă aminiţi, în 2009, în timpul alegerilor din Iran au fost proteste. V-o amintiţi pe această femeie numită Neda care a fost ucisă pe stradă? Am văzut în câteva secunde fotografia cadavrului ei. Asta înseamnă twitter, social media. Ideea este că în acest secol, dacă vrei să fii influent în altă ţară, de multe ori doar să lucrezi cu guvernul acelei ţări nu este suficient. Trebuie să mergi înspre societatea civilă, înspre sectorul privat, uneori chiar spre simpli cetăţeni, pentru că uneori ei pot influenţa guvernele lor să facă ceea ce crezi tu că ar trebui să facă. Acest lucru nu prea se întâmpla înainte, nu era o componentă majoră a diplomaţiei în 1987 sau 1973. Deci trebuie să ştii cum să faci asta şi ştiu că este foarte greu să predai astfel de lucruri, dar cel puţin, ca guvern, trebuie să faci un efort să faci asta. Trebuie să îţi dai seama cum în timpul unei cariere diplomatice poţi oferi ceea ce se numeşte dezvoltare profesională adecvată, aşa cum există de exemplu în armata americană. Este foarte structurată, are o logică şi până când cineva devine general ştii că a parcurs toţi paşii şi a trecut prin toate experienţele care îl vor face un lider bun. În diplomaţie, aceasta este o problemă. Acesta nu este un exemplu doar în cazul SUA, ci pentru mai multe ţări. Nu sunt diplomaţi de carieră. Oameni care devin ambasadori, fără studii, fără să aibă experienţa sau expertiza sau pur şi simplu câteva dintre calităţile de care ai nevoie. Pentru că aceste calităţi, în diplomaţie, mai ales cea americană în mod deosebit, pentru că încă mai consider că diplomaţia americană este mai bine adaptată acestui secol decât diplomaţiile altor ţări. Ştiu că este dificil să definim diplomaţia în zilele noastre, este chiar mai dificil să o predăm, dar, în cazul Americii, timp de zeci de ani atitudinea Departamentului de Stat a fost: "oh, nu putem preda diplomaţia, aşa că mai bine nu încercăm". Deci aşteaptă cumva ca oamenii să înveţe prin osmoză, cum spunem noi. Şi încă se mai întâmplă la nivel mare. Oamenii vin, îi înveţi limbajul, le predai noţiunile consulare, pentru că pentru a emite vize trebuie să cunoşti legea, dar în afară de asta, se aşteaptă să înţelegi singur ce ai de făcut. Pleci la prima ta misiune şi...speri să ce? În mod sigur speri să ai noroc să fii în locul potrivit la momentul potrivit, şi speri să fie cineva care să devină mentorul tău şi care o să te ajute, dar sincer, aproape nimeni nu devine diplomat acum în serviciul american fără să aibă ceva experienţă în diplomaţie. Pentru că singurul loc în care poţi practica diplomaţia este guvernul. Da, avem corporaţii multinaţionale, ONG-uri şi tot felul de astfel de instituţii, dar nu este chiar diplomaţie făcută profesionist. Şi pentru că Departamentul de Stat vrea acum un serviciu diplomatic diversificat, are legătură cu ceea ce am spus mai devreme, cum diplomaţii americani vor acum să intre în contact cu publicul şi cu societatea civilă, în afară de guverne, în tot mai multe ţări. Pentru a intra în contact cu oamenii obişnuiţi, pe care eu îi numesc oameni adevăraţi, Departamentul de Stat a decis că este de ajutor dacă sunt mai mulţi "oameni adevăraţi" în cadrul său, deci dacă sunt mai mulţi "americani adevăraţi" în serviciu pentru că ei ar putea să interacţioneze mai bine cu "oamenii adevăraţi" din alte ţări. Asta înseamnă că acum avem un serviciu al afacerilor externe foarte diversificat, cu oameni din tot delul de profesii. Avem oameni care vin din zona afacerilor, din jurnalism, din cultură, avem directori de galerii de artă, manageri de restaurante, avem cel puţin un "ofiţer de supraveghere" a deţinuţilor eliberaţi mai devreme decât ar fi cazul, deci tot felul de profesii sunt acum reprezentate în serviciul nostru de afaceri externe. Asta înseamnă că ei vin cu aproape niciun fel de experienţă sau calificări pentru a practica diplomaţia. Şi este iresponsabil să le spunem ok, mergi în Africa de Sud sau India, Guatemala sau oriunde altundeva şi uită-te la ce fac ceilalţi şi înţelegi tu cum să îţi faci treaba. Nu este o metodă responsabilă. Sunt de părere că în multe ţări, diplomaţii, chiar dacă alte ţări au o pregătire mai veche decât a noastră, din nefericire în această pregătire îi învaţă pe oameni lucruri mai potrivite pentru 1975, decât pentru 2015, dar indiferent de situaţie, ideea este că nu te poţi aştepta la miracole. Nu poţi trimite pe cineva într-un loc şi să aştepţi de la el ca dintr-o dată să rezolve problemele lumii. Este un comportament iresponsabil. Unul dintre lucrurile despre care tot vorbesc şi pe care le susţin, a fost nu doar o pregătire mai bună, pentru că pregătirea poate fi destul de limitată, dar o educaţie şi o dezvoltare profesinală extinse pentru diplomaţi şi cred că acestea vor ajuta în cele din urmă practica globală a diplomaţiei cu idei mai bune, cu mai multă inovaţie şi cu o mai bună eficienţă pentru că am beneficia toţi.

Cristina Cileacu: Aţi menţionat Iranul ca parte în negocierile despre pace în Siria. Credeţi că acesta este începutul sfârşitului războiului din Siria? Această participare? Până acum au eşuat toate negocierile pentru schimbarea puterii de la Damasc.

Nicholas Kralev: Cred că toată lumea speră că acesta este începutul începutului sfârşitului, pentru că toţi vrem acest lucru. Au murit destui oameni, nu ar fi trebuit să aşteptăm patru ani să spunem că au murit foarte mulţi oameni, pentru că au murit suficient de mulţi oameni în chiar prima săptămână a acestui conflict. Dar, cred că este o dorinţă din partea tuturor părţilor. Trebuie să luăm în calcul şi ceea ce spun ruşii, pentru că acum se pare că şi ei vor o rezoluţie a conflictului, chiar dacă din ceea ce spun public este că Bashar Al-Assad ar trebui să rămână. În acelaşi timp aud oameni care spun că au şi alte alternative pe care le folosesc în particular. Dacă există o problemă diplomatică în zilele noastre care chiar are nevoie de acestea, este conflictul din Siria. Sunt multe altele şi eu întotdeauna dau acest exemplu, este o insulă între Japonia şi Coreea de Sud pe care şi-o dispută de zeci de ani. Serios? Vă rog! Nu putem să facem ca cei mai mulţi aliaţi din Asia de Nord-Est, mă refer la aliaţii SUA, să vorbească unii cu alţii normal şi să facă lucruri împreună, din cauza unei insule? Trebuie să fie o cale să rezolvăm acest lucru. La asta mă refer şi în acest caz, al Siriei, este chiar mai important pentru că mor oameni la propriu, zilnic. Nu se va întâmpla cu ajutorul diplomaţiei de modă veche. Cineva trebuie să vină cu ceva nou, ceva ce ar ajuta fiecare parte să aibă siguranţa ei, aşa cum spunem noi. Şi sper că atunci când vor face acest lucru se vor gândi constant la cei care mor, care sunt răniţi, la toate aceste sute de mii de refugiaţi, care au plecat din Siria şi sunt acum în Turcia, în Iordania, în Europa sau în drum spre Europa, pentru că cred că toată lumea este de acord, că în 2015, când putem avea un întreg calculator în buzunar, este jenant pentru omenire să treacă prin ceea ce se întâmplă în Siria. Este nu doar inacceptabil, este inuman.

Cristina Cileacu: Sunteţi autorul unei cărţi care promovează "diplomaţia bună" aşa cum spuneţi dvs, "Cealaltă armată a Americii". Vorbiţi mult despre importanţa diplomaţiei bine făcute dar oamenii din toată lumea realizează că diplomaţia este bună doar când începe un război undeva. Credeţi că în câţiva ani populaţia va realiza cât de importantă este diplomaţia pentru propria lor siguranţă, pentru propriile lor vieţi?

Nicholas Kralev: Problema este că oamenii de fapt nu prea ştiu ce este diplomaţia. Unii dintre ei cred că ştiu, dar de fapt nu ştiu. Pentru că, pentru cei mai mulţi oameni din diferite ţări, diplomaţia este ceva care se află la foarte mare distanţă, ceva din afară, care nu are niciun impact asupra vieţii lor. Aşa este privită. SUA are 275 de ambasade şi consulate şi alte misiuni diplomatice în toată lumea. 275. Nu le avem pentru că vrem să fim acolo şi să mergem la petreceri şi la conferinţe. Nu. Le avem pentru că vrem să fim influenţi, de aceea le avem. Şi acesta este lucrul potrivit pe care trebuie să îl facem şi cheltuim foarte mulţi bani pentru asta, iar banii vin de la plătitorii de taxe din America. Dau exemplul nostru pentru că despre asta este vorba în cartea mea. Dar se aplică oricărei ţări. Guvernele trebuie să le arate oamenilor lor cum diplomaţia le influenţează viaţa. Încerc şi eu să fac asta în cartea mea, să arăt cum vieţile americanilor sunt influenţate, nu doar ale americanilor, dar şi ale oamenilor din alte ţări. Şi se întâmplă pentru că în cele din urmă, cel puţin în cazul Americii, acestea sunt legate de interesul naţional. Şi în orice ţară, indiferent dacă este sau nu o democraţie, principalele două părţi ale interesului naţional sunt securitatea şi prosperitatea. Atât. Securitatea şi prosperitatea sunt cei doi piloni. Tot ce faci în diplomaţie ar trebui făcut ca să ajute ţara ta să atingă cele două obiective şi să le menţină. Şi dacă nu arătăm aceste lucruri publicului, adică faptul ceea ce fac diplomaţii le influenţează viaţa, atunci oamenii nu vor fi niciodată interesaţi. Să ne gândim la diplomaţie doar când izbucneşte un război şi doar ca pe o soluţie pentru a termina războiul, este o problemă. Oamenii nu îşi dau seama că sunt atât de multe domenii în care diplomaţia activează zilnic, în culise, nu pentru că este ceva secret, ci pentru că nimănui nu îi pasă. Şi până la urmă despre asta este vorba: să arătăm oamenilor, cu ajutorul media, al social media, prin evenimente publice, prin orice mijloace putem găsi, să le dovedim că ar trebui să le pese de diplomaţie pentru că influenţează felul în care îşi trăiesc vieţile.