Sari la conținut

Ludmila Uliţkaia: „Nu-mi este frică de Putin”

„Nu-mi este frică de Putin!” spune Ludmila Uliţkaia, una dintre puţinele voci literare din Rusia care îndrăznesc să ridice glasul împotriva puterii de la Kremlin.

Născută într-un sat din Urali în anul 1943, Uliţkaia a urmat cariera de biolog şi a profesat în cadrul Institutului de Genetică. A fost forţată să-şi părăsească locul de muncă după ce KGB-ul a aflat că deţinea o maşină de scris destinată promovării literaturii Samizdat.

„În activitatea creatoare, dacă nu ai libertate de expresie, nu ai niciun fel de libertate. Pentru că acesta este singurul spaţiu unde poţi să te exprimi liber”, afirmă Ludmila Ulițkaia, scriitor.

Corespondenţa pe care Uliţkaia a avut-o cu oligarhul rus Mihail Hodorkovski, aflat în închisoare, i-a adus autoarei nu doar faima, ci şi mulţi duşmani.

Redeşteptarea memoriei, rostirea adevărului istoric inconfortabil pentru Kremlin şi spargerea unui zid al tăcerii care, de mai bine de jumătate de secol, învăluie mama Rusia.

Toate se întâlnesc în romanele Ludmilei Uliţkaia.

Într-o ţară puternic controlată, să îţi asumi statutul de inamic al patriei, este un act de curaj. Cu atât mai mult cu cât în Rusia, cenzura literară are o istorie îndelungată.

Ludmila Uliţkaia este, din acest punct de vedere, un oponent declarat al sistemului, un scriitor emblematic pentru „cealaltă Rusie”, cea a intelectualilor care sfidează statul şi militează pentru libertatea conştiinţelor.

„Nu-mi place puterea. Eu niciodată nu am scris dependentă de putere, a existat mereu o independenţă a mea faţă de putere şi tot ceea ce am scris a fost fără a urma nişte linii directoare pentru că de fapt în asta şi constă esenţa a ceea ce scriu eu. Şi pentru mine puterea n-a avut nicio importanţă din punctul ăsta de vedere deci nu a funcţionat ca o cenzură”, afirmă Ludmila Uliţkaia.

În era Samizdatului, literatura interzisă din perioada sovietică, un roman precum „Arhipelagul Gulag” al autorului rus Aleksandr Soljeniţîn era una dintre cele mai căutate cărţi. După căderea Cortinei de Fier, cartea se vindea, liber, peste tot. Iar poporul a adus la putere, prin vot, un fost membru KGB, pe Vladimir Putin.

Motivaţia este simplă, explică Ludmila Uliţkaia. Literatura nu mai modelează conştiinţele, de aceea regimul de la Kremlin a schimbat ţinta cenzurii: acum, cea vizată este presa.

„Din păcate, acum, în Rusia, nu mai există jurnalişti independenţi, liberi. Într-adevăr, există doar o presă aservită puterii, eu aş putea susţine că e vorba de peste 95% din publicaţiile din Rusia. În fiecare zi se închid atât ediţii online, cât şi edituri, reviste, ziare care apar pe suport de hârtie, şi acum are loc, dacă pot să mă exprim aşa „privatizarea conştiinţei”, spune Ludmila Uliţkaia.

Ludmila Uliţkaia este unul dintre cei mai premiaţi, dar şi cei mai traduşi autori ruşi contemporani. Cărţile ei s-au vândut, până în prezent, în peste 2 milioane de exemplare.

În anul 2009, cotidianul rusesc Novaia Gazeta a publicat o parte din scrisorile dintre Uliţkaia şi oligarhul rus Mihail Hodorkovski, aflat în închisoare din anul 2003, ca urmare a opoziţiei pe care acesta şi-a manifestat-o faţă de puterea de la Kremlin.

„Când a fost închis Hodorkovski, era o lozincă pe care o scanda o mare parte din societatea civilă din Rusia, hoţii trebuie să facă închisoare. Problema este că de fapt adevăraţii hoţi l-au închis pe Hodorkovski, nu invers”, spune Ludmila Uliţkaia.

Corespondenţa dintre autoarea rusă şi afacerist a stârnit controverse şi a dus la dezbateri aprinse în mass-media rusească.

„Hodorkovski este un oligarh, ca structură, ca educaţie, ca formaţie, ca substanţă, suntem foarte diferiţi unul de celălalt. Nu îmi este un apropiat din acest punct de vedere”, adaugă scriitoarea.

Dosarul Hodorkovski a fost unul dintre cele mai controversate din Rusia ultimilor 15 ani. Totul a început în anul 1999. Atunci, cel mai bogat rus al momentului, patronul gigantului petrolier Iukos, Mihail Hodorkovski, i-a acuzat pe oficialii ruşi că au scos bani din ţară înaintea devalorizării rublei în august 1998.

Patru ani mai târziu, Vladimir Putin a avut o întrevedere la Kremlin cu Hodorkovski. Afaceristul l-a învinovăţit pe preşedintele rus pentru corupţia din ţară. Putin l-a întrebat pe afacerist dacă petrolierul Iukos are probleme cu fiscul.

A urmat un proces controversat, considerat a fi o înscenare politică şi o răzbunare a lui Putin la adresa lui Hodorkovski pentru că a finanţat opoziţia rusă în anii '90. La finalul procesului, oligarhul a fost condamnat la 11 ani de închisoare.

„Prin această corespondenţă, de fapt, eu am încercat să-i dau lui Hodorkovski posibilitatea de a-şi spune părerea pentru că din închisoare nu avea altă posibilitate de a-şi face vocea auzită şi de a distruge acele păreri negative ale comunităţii, ale societăţii, cum că el a făcut şi a dres etc. Eu am fost doar un mediator, i-am dat această posibilitate de a se disculpa în faţa celorlalţi. Înainte de a fi arestat, în perioada când Kodorkovski era încă liber, înainte chiar de a începe corespondenţa cu el, am mers foarte mult prin Rusia şi am văzut rezultatele concrete ale activităţii lui Kodorkovski în ceea ce priveşte dotarea şcolilor, a bibliotecilor, chiar a închisorilor cu computere. Şi m-a interesat şi m-a uimit foarte mult toată activitatea asta a lui extrem de caritabilă, la scară mare. El a continuat de fapt programul iniţiat de fundaţia Soros în Rusia, fapt pentru care oricum a fost alungată din Rusia cu mare tam-tam, şi a continuat pe proprii lui bani activitatea de dotare cu mjloace tehnice, tot ceea ce şi-a propus fundaţia Soros”, declară Ludmila Uliţkaia.

Cronica unei Rusii care tace, paralizată de frică în faţa sistemului, este firul roşu care conduce acţiunea povestirilor din volumul semnat Ludmila Uliţkaia, IMAGO.

Frica paralizează masele. Şi tot ea îngroapă adevărul istoric. IMAGO, volum tradus şi lansat de curând şi în România, tocmai despre acest lucru vorbeşte: despre imposibilitatea omului de rând de a se desprinde de umbra malaxorului sovietic.

Rusia, de fapt, trăieşte drama imposibilităţii de a se rupe de stalinism.

Pentru Uliţkaia, denunţarea ipocriziei politice din ţara sa ţine, în primul rând, de libertatea - asumată - a scriitorului: adevărul nu are voie să tacă.

„Puterea politică poate, într-adevăr, bloca literatura, cultura, însă în niciun caz nu o poate direcţiona, să-i stabilească nişte linii directoare. Prin substanţa ei, cultura nu este un domeniu care poate fi direcţionat. Au fost perioade în care trebuia să taci, şi să gândeşti pentru tine şi au fost perioade în care puteai să-ţi spui părerile în gura mare şi nu ţi se întâmpla nimic. Un anumit fel de libertate am avut mereu pentru că eu nu m-am subordonat nimănui”, spune Ludmila Uliţkaia

În anul 2011, Uliţkaia a primit „Premiul pentru libertatea femeilor Simone de Beauvoir”.

Distincţia i-a fost acordată scriitoarei ruse pentru „talentul creativ al femeilor care îşi aduc contribuţia la emanciparea femeilor" şi pentru curajul ei de a aborda o poziţie diferită faţă de cea a autorităţilor din Rusia.

„Este cel mai paradoxal premiu pe care l-am primit. Nu sunt o feministă. Pentru că este un premiu orientat, special dedicat feminismului. Şi una dintre principalele idei ale feminismului este lupta femeii pentru aceleaşi drepturi,pentru drepturi egale cu bărbatul. Eu, ca biolog, spre deosebire de omul obişnuit care merge pe stradă ştiu foarte bine ce înseamnă diferenţa între femeie şi bărbat şi este mult mai profundă decât aşa cum pare. Cum spune şi soţul meu „e foarte ciudat că femeile luptă pentru drepturi egale cu bărbaţii, ar trebui ca bărbaţii să lupte pentru drepturi egale cu femeile pentru că cu cât o femeie este mai respectată, mai implicată în ceea ce face, mai importantă în viaţa noastră, cu atât şi bărbatului îi este mai bine”, spune Ludmila Uliţkaia

Considerată a fi nu doar unul dintre cei mai valoroşi scriitori ruşi ai momentului, Ludmila Uliţkaia este privită şi ca un simbol al rezistenţei culturale în faţa cenzurii putiniste.

De altfel, de-a lungul carierei sale literare, autoarea a fost puternic influenţată de buna sa prietenă, Natalia Gorbanevskaia. Poetă, una dintre figurile remarcabile ale disidenţei sovietice, Gorbanevskaia a fost una dintre cele 7 persoane care au avut tăria să iasă în Piaţa Roşie din Moscova, în anul 1968, în semn de protest faţă de invazia Cehiei de către Uniunea Sovietică.

La zeci de ani distanţă, nimic nu s-a schimbat: orice sistem se înfruntă cu... demnitate, spune Uliţkaia.

„Uitaţi un lucru, un lucru foarte important. Putin nu mă ştie pe mine. Eu îl ştiu pe Putin. Atunci dacă nu mă ştie de ce să se teamă de mine? Şi dacă nu mă ştie, de ce să mă tem de el”, spune Ludmila Uliţkaia.

Pentru autoarea rusă Uliţkaia, arma prin care a luptat mereu împotriva sistemului politic a fost cuvântul scris. Tăcerea, neimplicarea, conduc la drama unei naţiuni, crede aceasta.

La peste 7000 kilometri depărtare de Moscova, în urmă cu jumătate de secol, ultimul premiat cu Nobel pentru literatură, Bob Dylan, milita la rândul său pentru aceeaşi cauză: dreptatea: „Veniţi voi, scriitori, critici, voi, profeţii noştri, fiţi vigilenţi şi nu risipiţi această şansă. Pentru că...timpurile se schimbă."